”Am vorbit mult, ca și cum fusese nevoie să tac aproape o viață ca să pot vorbi atunci, o săptămână și puțin de început de aprilie, dar am și ascultat, tot ce povestea era ca o scurtă prelegere, despre importanța buzunarelor, sau despre poșta spaniolă, despre Palacio de Cristal și despre corturile beduinilor, dar și despre unul anume cu care băuse într-o noapte foarte înstelată și pe buletinul căruia scria născut sub cerul liber. De curând am căutat dovezi tangibile că timpul clandestin a existat, am verificat în presa vremii, în tot soiul de arhive obscure, să văd dacă îmi înapoiază ceva din timpul subiectiv, cel care-ți palpită la încheietura mâinii, cum zice Barnes, și n-am găsit nimic, în afară de un summit NATO și de un curs euro oarecare”.
Redactor-șef la Editura Nemi, craioveanca Maria Tănăsescu a debutat în 2019 cu proza scurtă “Corinteni”, în revista Poesis Internațional. Este îndrăgostită de pești zburători din desene de secol șaisprezece, de literatură, de oameni născuți sub stele nenorocoase. Am fost curioasă să știu ce mai scrie, așa că am luat-o la întrebări.
L.B: “Exponențial”, debutul tău literar, publicat în cadrul antologiei Izolare. Un text crud, brutal de onest, dar cu note poetice accentuate. Cum a fost întreaga experiență?
M.T: E excesiv spus debut. E un text scris la cald, la mobilizarea Alexandrei Rusu, redactorul-șef Nemira și colega mea, un text pe care n-am știut că aveam nevoie să îl scriu, a fost urletul silențios pe care numai anxioșii îl pot înțelege. M-a emoționat febrilitatea colectivă, ne-am sprijinit unii de alții și m-a emoționat cauza pentru care puteam contribui tangibil.
Altminteri, primul meu text publicat, dacă e să ținem la cronologie e o proză foarte scurtă într-o revistă la care țin foarte mult, Poesis Internațional. Dar toate aceste ieșiri din sertar au fost într-o mare măsură accidente și țin la acest hazard.
L.B: Știu că scrii și știu că o faci demult. De ce ai amânat debutul?
M.T: Sunt o mare admiratoare a gestațiilor lente în literatură. Păstrând proporțiile, una dintre scriitoarele mele preferate, poeta Elizabeth Bishop rafina și zeci de ani la un poem, care, la lectură, pare un foc continuu, lipsit complet de efort. Dar pe mine mă interesează travaliul ăla anonim din spate, șlefuirea și rescrierea, drumul mi se pare infinit mai prețios decât destinația. Mă obosește tot mai tare ideea de autor. Mă simt mai curând afină cu ideea ca textele (toate textele care au fost scrise vreodată) intră în dialog, comunică. Citeam recent un splendid eseu al lui Jonathan Lethem, The ecstasy of influence și el vorbește foarte articulat despre anxietatea modernă față de contaminare în artă și despre multe alte lucruri. Cred foarte tare că atunci când scriem, trebuie să ne asumăm, așa cum spune el, că o facem îmbrățișând toate filiațiile și discursurile dinaintea noastră, ascunse adânc în țesătura oricărui text.
L.B: Ce scrii acum? Pe când un volum întreg?
M.T: Scriu tot felul de texte. Am scris poezie în ultima vreme, nimic care să merite atenție. Dar poezia e – cred – cristalizarea limbajului care îmi e mie cea mai prielnică să pot scrie proză. Citesc foarte multă poezie americană în ultima vreme, cercetările lor mă interesează. Și mă interesează ideea de tradiție poetică, de acolo am priceput că e naiv să credem că funcționăm în afara unei tradiții literare, fie și modestă sau recentă.
L.B: Dacă tragem linie, am învățat ceva după toată singurătatea și izolarea asta?
Habar n-am dacă am învățat ceva. Singuraticii și insularii n-au suferit poate atât de tare, dar cred că ne-am prins cu toții că cel mai tare ne-au lipsit oamenii. Și că grija poate să aibă chipuri contraintuitive.
L.B: “Am crezut mereu că sfârșiturile de lume sunt cu dâre de metale rare, nu cu o matematică infernală și cuvinte fără istorie”. Ce mai crezi, acum, despre sfârșitul lumii? Este într-o continuă schimbare de formă și consistență sau a rămas la fel, exact ca în Exponențial?
M-am mai relaxat. Cred că pot reveni la scenariul din Melancholia lui von Trier, primesc să fie cu șampanie și rochii complicate, cu multă dantelă. Joke aside, să vină, dar să ne găsească un pic mai aproape unii de ceilalți, distanțați fizic, nu și social, vorba unei prietene.
