Interviu cu dr. Nicolae Mihai, Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S.Nicolăescu-Plopșor”
S.C: Momentul 24 ianuarie 1859 este considerat a fi primul pas important în constituirea statului național unitar român. Cum a început să se clădească România din acel moment?
N.M: Este întotdeauna interesant să găsim originea unei „saga”, până la urmă această obsesie a originilor ne duce mereu cu gândul la forța mitologică a unor astfel de narațiuni, cum este și cea națională. 24 ianuarie 1859 este, fără îndoială, o dată care a făcut istorie, alături de 1877, 1881 sau 1918.
Prin toate măsurile sale, Alexandru Ioan Cuza a încercat să întărească o schimbare mare de percepție, teritoriile românești ale Moldovei și Munteniei încetaseră să mai fie culoar de trecere, devenind o barieră civilizată, marcând nașterea unui stat modern, România (din 1862, denumirea este oficializată în actele interne) cu instituții moderne, un nou cod civil (1864), cu drept de a bate monedă, a avea propriul steag, armată, universități, cu reforme care să unifice administrația (1862), să întărească baza socială, țărănimea (reforma agrară, 14/26 august 1864), o reformă a educației (învățământul gratuit lui i-l datorăm).
Au fost pași pe care i-a urmărit sistematic, chiar dacă a ajuns și în situații de conflict ce-au implicat o dizolvare de Parlament (1864) și l-au dus la o abdicare forțată în urma unei lovituri (11/23 februarie 1866). Sigur, drumul nu a fost ușor, au existat numeroase tensiuni, atât pe plan internațional, cât și pe plan intern. Însă data a devenit importantă și a fost consacrată ca atare la nivelul memoriei publice, inclusiv prin instituirea ei ca sărbătoare națională (proiect gândit de Alexandru Ioan Cuza cu Mihail Kogălniceanu); în fond un stat național nu poate exista și fără o expresie ritualizată, atașată unui calendar festiv.
S.C: Unirea Principatelor Române a fost precedată de evenimentele de la 1848, dar putem spune că şi contextul politic european (înfrângerea Imperiului Ţarist şi Tratatul de Pace de la Paris din 1856) ne-a favorizat?
N.M: Sigur că da! Revoluționarii, exilați la finele anului 1848, se regăseau în 1859 nu doar în primul guvern, dar însuși unul dintre ei, Alexandru Ioan Cuza, devenea conducătorul celor două principate unite. Nu era puțin, am putea vorbi despre 1859 și ca o revanșă a pașoptiștilor. 11 ani care însemnaseră un efort continuu, o renunțare la ideea revoluționară (planul european al lui Mazzini), o atenție mărită față de evenimentele care puteau fi speculate în favoarea realizării unirii în primul rând a Moldovei și a Munteniei (Războiul Crimeei, 1853-1856) și o incredibilă propagandă în presa internațională sau în presa românească înființată în Occident (cazul ziarului L’Etoile de la Danube, Bruxelles) în acest sens, a necesității apariției unui stat românesc la Dunăre.
Evident că Războiul Crimeii (la care, totuși, Turcia nu a acceptat planul lui Gheorghe Magheru, a participării militare a românilor, oganizați într-o legiune, după model polonez) a jucat rolul său, iar Tratatul de la pace de la la Paris (18/30 martie 1856), prin prevederile sale (plasarea celor două principate românești sub garanția colectivă a Marilor Puteri europene, chiar dacă cu menținerea suzeranității turcești; recunoașterea independenței administrative, a dreptului fiecărui principat de a emite legi și a deține o armată națională,a practica un comerț liber), punea bazele unui cadru favorabil dezvoltării Principatelor Unite. Consultarea românilor prin intermediul celebrelor adunări ad-hoc (octombrie-decembrie 1857), prevederile Convenției de la Paris (7/19 august 1858) au marcat apoi modul în care românii deveniseră subiectul unui interes aparte, iar „chestiunea românească”, o problemă europeană de mare importanță.
Dacă vreți, Convenția de la Paris poate fi privită (păstrând proporțiile și conștienți de diferențele inerente) ca un fel de Regulament Organic pe invers (nu întâmplător alocarea celor trei județe din sudul Basarabiei bloca definitiv accesul Rusiei spre Dunăre).
S.C: Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a fost scurtă 1859- 1866, dar reprezentativă prin reformele care au dus la modernizarea României. Care ar fi cele mai importante?
N.M: Există uneori o judecată pripită care opune pe Carol I lui Alexandru Ioan Cuza. Adevărul este că fără baza așezată de Alexandru Ioan Cuza lucrurile s-ar fi mișcat mult mai greu pentru urmașul său. Când ne referim la perioada lui Alexandru Ioan Cuza, automat ne ducem cu gândul la educație (învățământul primar obligatoriu și gratuit, legea instrucțiunii publice, martie 1864; li se adaugă înființarea primelor două universități românești, la Iași, 1860, respectiv la București, 1864), la reforma agrară, 1864 (Kogălniceanu reluase ideile lui Nicolae Bălcescu, fără un țăran interesat, transformat în cetățean prin recunoașterea statutului de proprietar pe pământul pe care-l lucra, noul stat nu putea fi apărat), la noua lege electorală și chiar la prima Constituție (Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris, cum a intitulat-o, prudent, domnitorul), cărora li se adaugă legea secularizării averilor mânăstirești.
S.C: Desemnarea colonelului Cuza, la nici 40 de ani, ca domn al ambelor Principate, i-a surprins pe unii politicieni ai vremii care îi reproșau lipsa experienței politice. Unii istorici îl consideră o figură eroică, alții, una controversată. De ce?
N.M: Alexandru Ioan Cuza a fost un om al timpului său, cu bune și mai puțin bune, cu siguranță un caracter complex, ceea ce face și mai fascinantă figura sa. Și istoricii au simțit nevoia să explice domnia sa un pic neobișnuită prin contrastele sale, apelând la o abordare psihologică, o analiză a „caracterului” său, așa cum face și A.D.Xenopol, pornind de la numeroase mărturii ale contemporanilor săi. Apreciat în epocă pentru curajul, demnitatea (inclusiv de către agenții diplomatici străini), spiritul său de dreptate (trăsătură reținută și în folclor, vezi cercetările folcloristului Constantin Rădulescu-Codin), respingerea luxului (Dimitrie Bolintineanu îl aprecia printre domnitorii care nu strânsese avere în timpul „mandatului” său), însă mândru, ușor batjocoritor și zemflemisitor, amator de lovituri îndrăznețe, ne spune tot Xenopol.
Apoi, deși apropiat de liberali, nu-i plăceau agitațiile radicalilor, după cum nu a fost nici partizanul conservatorilor. Cu siguranță, un patriot și este relevantă și atitudinea sa, de a nu accepta revenirea în țară, chiar cu ajutorul unui sprijin extern (Franța) sau în calitate de deputat, dând naștere unor disensiuni în condițiile în care România se consolida sub conducerea lui Carol de Hohenzollern. Cu siguranță, moartea sa în exil a întărit o anumită aură chiar romantică, care se construise în jurul său, cum au observat alți istorici (Andi Mihalache).
S.C: Unirea de la 1859 nu s-ar fi împlinit fără ajutorul generației de intelectuali patrioți, care și-a impus ideile de unitate, libertate şi fraternitate. Ce nume ar trebui să fie menționate?
N.M: Sigur că sunt câteva nume importante, îi găsim în primul rând pe reprezentanții generației pașoptiste, de la Mihail Kogălniceanu (unul dintre principalii artizani ai reformelor) la frații Ion C. și Dimitrie Brătianu, Vasile Alecsandri (el însuși nominalizat candidat pentru tronul Modovei), Costache Negri (unul dintre cei mai buni agenți diplomatici pe care i-am avut ), Dimitrie Bolintineanu. Este doar o selecție foarte sumară.
S.C: Dacă ne referim la zona noastră, a Olteniei, care era contextul istoric înainte de înfăptuirea Unirii?
N.M: Nu diferea foarte mult de cel al restului Munteniei sau al Moldovei, Oltenia suferise de pe urma ocupației ruse, apoi a intervenției trupelor austriece în timpul Războiului Crimeei. Încheierea păcii și revenirea treptată a exilaților pașoptiști (ultimul, Gheorghe Magheru, care era extrem de popular în Oltenia), apoi pregătirile pentru adunările Ad-hoc au polarizat și mai mult taberele, între unioniști care-i includeau pe foștii revoluționari pașoptiști, și membrii marilor familii aristocratice, chiar foste familii princiare (Bibescu), care se opuneau. Primii au fost mai bine organizați, dispuneau și de o presă bună în favoarea lor („Vocea Oltului”), iar prezența unor personalități, de tipul lui Gheorghe Magheru, a cântărit mult.
S.C: Ce personalități ale vremii, din Oltenia, au făcut demersuri și s-au implicat politic pentru împlinirea acestui eveniment?
N.M: Sunt câteva nume care ne vin în minte, Gheorghe Magheru, Nicolae Opran, Petrache Cernătescu, Alexandrina Magheru, fata celebrului general pașoptist Gheorghe Magheru, Gheorghe Chițu (a cărui casă o vedem încă cum coborâm de la Poșta Centrală spre Colegiul „Frații Buzești”), Grigore Lăceanu, pictorul Theodor Aman, Popa Șapcă. L-aș include neapărat în această listă pe Sfântul Calinic, episcop al Râmnicului din 1850, care instituise practica rugăciunilor în favoarea Unirii, o premieră în epocă, și cu care Alexandru Ioan Cuza a avut o relație specială.
S.C: Cum a fost sărbătorită „Mica Unire”, la Craiova, dacă avem mărturii ale acelui moment?
N.M: Să știți că refuz termenul de Mica Unire, înseamnă plasarea unei nedrepte judecăți retrospective în raport cu anul 1918. În epocă, pentru contemporanii evenimentului, „Mica Unire” a fost o Mare Unire.
Cred că celebrul tablou al lui Theodor Aman („Hora Unirii la Craiova”) este relevant pentru înțelegerea atmosferei epocii, chiar dacă ține de cea din perioada Adunărilor Ad-hoc (1857). Pictat având ca fundal clădirea Școlii Centrale (actualul Colegiu „Carol I”), un loc important pentru pașoptiștii locali, el surprinde foarte bine atmosfera din acea perioadă, mai ales partea a treia din tipul de ritual festiv care avea să caracterizeze și sărbătorile naționale, organizarea acelei petreceri publice, cu lăutari, hore, lumini publice, care încheia, seara, această manifestare simbolică de solidaritate națională.Este tiparul pe care s-a construit și prima sărbătoare națională, 24 ianuarie, celebrată de craioveni printr-un tedeum la biserica Madona Dudu, o deplasare festivă a tuturor participanților, de la autorități, profesori, elevi, militari ai garnizoanei, clerici, oameni simpli la sediul puterii, prefectura, unde erau prezentate felicitări domnitorului și guvernului. Însă atunci, la 24 ianuarie 1859, „pe un ger de crăpau pietrele”, cum spun martorii, majoritatea craiovenilor au salutat cu bucurie vestea realizării unirii, după ce, cu două zile înainte își exprimaseră indignarea față de foștii domnitori și de partida antitunionistă.
Avem documente păstrate la Serviciul Județean Dolj al Arhivelor Naționale, Muzeul Olteniei, există mărturii ale unor contemporani (Em. Chinezu), le regăsim și în cărțile unor istorici locali, care au scris despre această perioadă (Luchian Deaconu, Otilia Gherghe).
S.C: Cum vedeți memoria lui Cuza prezentă în Oltenia și Craiova chiar?
N.M: Cred că avem mai multe elemente aici: de la personalități cu care domnitorul a întreținut o relație apropiată și respectuoasă, de la fostul general pașoptist Gheorghe Magheru la Sfântul Calinic al Râmnicului, de la o prezență frumoasă în memoria craiovenilor (Craiova a fost vizitată de domnitor în iunie 1859 și s-au păstrat mărturii ale bunei primiri făcute domnitorului) până la diferite locuri care ne mențin vie memoria sa. Mă refer la statuia binecunoscută craiovenilor, amplasată acum în fața Primăriei (însă la începutul secolului XX era pe Unirii, imediat după Hotelul Minerva), până la o stradă care-i poartă numele și unde găsim instituții importante precum Judecătoria sau Universitatea. Ca să nu mai spun că una dintre vechile străzi ale Craiovei (și corso-ul său o bună perioadă) poartă numele de „Unirii”.
