În cadrul rubricii culturale, vă recomandăm un studiu apărut de curând în revista ,,Scrisul Romanesc”, semnat de Dan Ionescu, membru titular al Uniunii Scriitorilor din România.
Iată câteva fragmente:
Pădurea spânzuraților – roman psihologic.
Pentru a scrie Pădurea spânzuraților, Liviu Rebreanu s-a documentat temeinic asupra etapelor presupuse de tragedia fratelui său, Emil Rebreanu, acuzat de trădare de către un tribunal militar austro-ungar și executat prin spânzurare (în 1917).
Contrar tehnicii moderniste a romanului subiectiv, acțiunea este relatată la persoana a III-a, vocea narativă substituind autorul atâtor evenimente grave, realiste, mai degrabă acelor vibrații subterane care nu-i aparțin, dar pe care le-a descoperit și le exprimă.
Autorul pare a purta pe umeri o cameră de filmat, subliniind (cu prim-planul) reacția acelora implicați în eveniment.
Fiecare personaj pare a avea misiunea lui, căreia, într-un eveniment comprimat ca războiul, i se va dedica magistral. În acest fel, ca într-un mecanism cu mai multe rotițe, se întinde ca uleiul colosala dramă interioară a celui osândit la moarte.
Prin sinceritatea observației, prin adâncirea psihologică a stărilor sufletești pe care le trăiește eroul, Pădurea spânzuraților rămâne o capodoperă a literaturii analitice. Alte romane remarcabile în legătură cu Primul Război Mondial au mai scris: Hortensia Papadat-Bengescu (Balaurul, 1923), Cezar Petrescu (Întunecare, 1927) și Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, 1930).
O alta invitație la lectură este volumul de publicistică semnat de lect. univ. dr. Xenia Negrea: “Elogiul incertitudinii: idei estetice și mediatice” din care va prezentăm un fragment.
Oricât m-aş strădui să inventez un răspuns nou, un singur cuvânt îmi vine în minte: educaţia. Nu mă gândesc să trec problema în curtea învăţământului, deşi ştim că de acolo pleacă toate. Unde să înveţi să priveşti o lucrare artistică, să înţelegi ceea ce vezi, ceea ce citeşti, să întrebi, să ceri mai mult de la tine, de la ceilalţi, de la comunitate dacă nu în şcoală? Dar nici la nivel de societate (adică de adulţi) nu cred că suntem atât de educaţi pe cât ne place să credem. Am şti, dacă am fi, că un eveniment artistic nu înseamnă festivism în jurul unui pahar de plastic, nu înseamnă parastas, nu înseamnă plictiseală soră cu moartea, nu înseamnă pioşenie, nu înseamnă, oricum ai răstălmăci, jocul grotesc al falsei prosternări la aniversare sau la comemorare, nu înseamnă ceva cu morţi, ci este, de-a dreptul, ceva pe viu. Am şti, dacă am fi, şi am avea pretenţii (de orice fel). Am şti, dacă am fi, că educaţie, cultură înseamnă curiozitate, creativitate, curajul să vorbeşti, să întrebi, să înţelegi, înseamnă spirit critic. Am şti, dacă am fi, şi n-am accepta în ruptul capului cele ce le vedem/auzim/primim gratis zilnic.
Da, sunt multe magazine (identice în formă şi conţinut), fel de fel de terase, baruri, cluburi. De ce nu ar fi? Sunt bani privaţi şi sunt riscuri asumate (sau nu). Sigur, obiectul artistic nu ţine de consumul de masă şi trebuie susţinut (şi) prin bani publici, şi înţelegem imediat în spatele acestei sintagme persoane care ar trebui să ştie diferenţa dintre kitsch şi artă şi multe alte diferenţe. Dar, în mod evident, aceste persoane nu sunt aşa cum am vrea noi să fie şi nu gestionează fondurile publice aşa cum am vrea noi să le gestioneze.
Şi ne întoarcem de unde am plecat, adică de la educaţie. Cine poate să ne demonstreze şi să arate mai clar diferenţa dintre kitsch şi artă dacă nu chiar artiştii? Tocmai de aceea cred că relaţia de profundă ignorare reciprocă dintre artist şi public nu provine doar din superficialitatea politicilor de finanţare publică, de oriunde ar fi ele. La mijloc mi se pare că este şi o bizară resemnare a producătorilor, a breslelor, a celor care ar fi măsură să propună ceva mai bun. Ce îi împiedică pe scriitori să-şi atragă cititorii invitându-i la discuţii în jurul unei cărţi? Ce-i împiedică pe actori să organizeze întâlniri cu publicul real şi să-i deschidă gustul pentru ceea ce propun ei pe scenă? Ce îi împiedică pe artiştii plastici să născocească evenimente de care să se afle de preferat înainte şi nu după (în cel mai bun caz) înfăptuire? Ce împiedică arta să placă, să încânte, să provoace intelectual? Nu sunt bani? Nu sunt. Murim?
