Stabilit la Paris, craioveanul Dan Ciupureanu a publicat romanele “Omar și diavolii” și “Biroul de întrebări Ridicole”, după ce a debutat cu trei volume de poezie și a regizat nu mai puțin de șase scurtmetraje. Protagoniști: proprii copii. Buget: 0.
LB: În România, visul parizian a fost mereu mai puternic, mai chic, să spun așa, decât cel american. Cum este să-l atingi?
Cred că visul parizian are nenumărate perspective, depinzând din ce unghi îl privești. Dacă în primii ani eram singur, dar nu mă ocupam cu arta, și cotrobăiam prin barurile gălăgioase, la vârsta când nu știam ce-i oboseala, cu mulți prieteni, când nu visam la nimic, în ultimii, fixându-mi interesul pentru familie și copii, pot spune că destinul a avut grijă de mine, de noi, și ne-a adus într-un oraș nelocuibil, dar odată pragul de adaptare trecut, un vis împlinit.
L.B: Literatură, fotografie, filme și multă pasiune. Care rămâne totuși nișa ta de suflet?
Poezie. Tot ce fac pleacă de la poezie. De altfel, probabil nișa la care excelez cel mai puțin, dar pe care o iubesc, gratuit.
L.B: Trebuie să ne povestești despre minunata actriță Alexandra.
Are opt ani, deja abia mai pot s-o car în brațe, copilul care mă iubește cel mai mult, actrița mea preferată… Spre deosebire de Lucas, care e foarte deștept și intreprinzător, calculat, lucid, ea e un spirit melancolic, o mică artistă care cântă, desenează, face colaje, care se interesează foarte mult de aspectul spiritual, poetic, al vieții. Vorbește foarte mult, are un milion de idei, creează. E foarte sentimentală, vulcanică, protectoare. Cred că va fi o soție și o mamă excelentă.
L.B: Au venit niște vești bune de peste ocean. Despre ce este vorba?
Două dintre scurtmetrajele mele, „The last dream”- două bețe de chibrituri care ard – și „Teddy”, cel în care Alexandra joacă personajul unei fetițe care eliberează un ursuleț de pluș în natură, au fost selecționate la un festival din Brazilia și m-am bucurat foarte mult, având în vedere limitatele mele posibilități pentru film, făcând asta cu niciun buget, cu tehnologie ieftină și veche.
L.B: Când visezi cu ochii deschiși, la ce visezi?
O viață liniștită, fără griji, cu multă iubire.
L.B: Ai avut vreodată vreun moment de cumpănă, de spaimă, în care te-ai gândit să renunți la artă și să devii pragmatic?
Am avut de mai multe ori, din cauza unor atacuri de panică, când am crezut că tot ce-am făcut artistic ar putea răni sau întrista pe cineva.
L.B: Și Lucas a fost protagonist. Cum se împacă acum cu plecarea ta și a Alexandrei în Brazilia?
Cel mai probabil nu vom pleca niciunde, pentru că această invitație a venit în niște momente incerte din punct de vedere financiar, cu multe direcții de la care nu ne putem abate pentru o călătorie.
L.B: Ne spui și despre frumoasa Iulia ceva? Cât sprijin este ea?
Un sprijin total prin absența lui și prin pesimism. Pe Iulia nu o încântă mai nimic și este un critic foarte dur, cu multe pretenții, ceea ce mă face să perseverez. Nimic n-ar fi fost la fel, dacă ar fi avut un vocabular plin de adjective siropoase pentru orice încercare nereușită a mea.
L.B: Te-ai întoarce vreodată în România? Dacă da, în ce condiții?
Da, m-aș întoarce să fac film, pe perioade medii, în niciun caz cu familia. Nu aș schimba nici școala, nici mediul în care cresc copiii.
L.B: Când te gândești la Craiova, ce îți vine în minte prima dată?
Bar plin cu muncitori, care beau tării ieftine. Berăria din cartier, care e de pe timpul comunismului acolo, care încă funcționează fără prea mari schimbări. Acolo e un “focar” de inspirație, unde poți auzi cele mai importante povești de viață.
L.B: De ce te temi cel mai tare?
De ceva neprevăzut, rău, în legătură cu cei mici. În rest nu mi-e teamă, vorba cuiva, „ce naiba, doar suntem poeți”.
L.B: La sfârșitul zilei, ești împăcat mereu când te privești în oglindă?
Nu am înțeles niciodată acest aspect. Eu nu simt nimic când mă uit la vreo oglindă. Însă, uneori, când privești în oglinda interioară, a sinelui, te poți îngrozi.
L.B: Facebook. Cât ajută, cât încurcă în “vinde” arta?
Facebook ar trebui desființat. Adică, dacă aș vrea să dau un sfat înțelept cuiva, i-aș spune să nu-și facă. Totul e atât de fals, succes la minut, fără nicio urmare reală. Dar cel mai des întâlnite sunt certurile cu toți. Dacă nu spui ceva greșit pentru interlocutor azi, spui mâine.
L.B: Dacă ar fi să schimbi ceva în trecutul tău, ce anume ai schimba?
Nu aș schimba nimic.
L.B: Dar ce ai lăsa fix la fel?
Totul.
L.B: La Târgul de Carte Gaudeamus de la Craiova, ultima ediție, doi din cei 5 intervievați te-au enumerat printre scriitorii români contemporani preferați. Ești citit.
Nu sunt conștient, nu, ba chiar dimpotrivă. E greu să validezi pe cineva care nu vine de niciunde, nu e cu nimeni și nici nu are vreun statut social, orice ar face.
L.B: Spune-ne o poveste. Una reală.
Stație de autobuz. Un grup de fetițe ieșite de la școala generală. Una dintre ele se apropie și mă întreabă dacă sunt fotograf, că ea nu are poze și, dacă sunt amabil, să-i fac și ei una. Strălucirea din ochi, zâmbetul. O mie de cuvinte.
Ovidiu Nimigean despre “Omar și diavolii”:
„Dan Ciupureanu «explodează» cu un bildungsroman à rebours: autoficţiune crudă, nu doar lipsită de concesii pentru amorul propriu al naratorului, ci chiar înclinată spre un anumit masochism, susţinută de un ritm care îţi taie respiraţia, poetică, însă cu un simţ al grotescului ce trimite, păstrînd proporţiile, la tribulaţiile lui Ferdinand din Moarte pe credit, cu o tuşă de candoare salingeriană şi, pe alocuri, cu o încrîncenare à la Eddy Bellegueule, din fericire fără urmă de inflamare ideologică şi resentimentară. Toate acestea, punctate de flashuri psihotice care te duc cu gîndul la Recviem pentru un vis. Omar şi diavolii are o autenticitate de brut art, fiind abia în ultimă instanţă şi retroactiv un pariu cu literatura. Un pariu cîştigat miraculos.”
