FotoOdată cu trecerea a 40 de zile de la sărbătoarea Învierii Domnului, astăzi, creștinii ortodocși celebrează Înălțarea Domnului la cer. Este ultima zi în care se mai înroșesc ouă, marcând încheierea perioadei pascale. Din această zi, creștinii se salută cu „Hristos s-a Înălțat!” / „Adevărat s-a Înălțat!”, aceasta fiind formula de salut până la Rusalii.
Sărbătoarea Înălțării Domnului este cunoscută în popor și sub denumirea de Ispas. Legenda spune că Ispas a fost de față la Înălțarea Domnului și martor la ridicarea sufletelor morților.
De la etnologul Ion Ghinoiu aflăm că “în drumul lor spre cer sufletele se puteau rătăci și reveni pe pământ sub formă de moroi sau strigoi, provocând rele animalelor, în special vacilor cu lapte. Din acest motiv, în noaptea și în ziua de Ispas se luau diferite măsuri de apărare împotriva strigoilor și a relelor produse de aceștia: culegerea florilor, frunzelor și a ramurilor unor plante apotropaice (alun, nuc, leuștean, paltin), lovirea (sorcovirea) vitelor și oamenilor cu leuștean, sunatul din buciume ca să sperie spiritele malefice, încingerea fetelor și a femeilor cu leuștean peste mijloc, îmbunarea spiritelor morților cu ofrande bogate”.
Legenda spune că Ispas era un om vesel și credincios, motiv pentru care este bine ca oamenii, în această zi, să evite supărările și să nu-și facă necazuri unul altuia. Astfel, veselia va rămâne în familia respectivă, iar necazurile și ghinioanele vor dispărea.
Sunt pomeniți moșii și strămoșii, ale căror suflete se înalță în această zi la ceruri. Pentru sufletele celor plecați se împart de pomană plăcinte, lapte, pâine, ceapă verde și rachiu, iar ciobanii dau și primesc miei și caș.
În ajunul sărbătorii, în unele locuri, noaptea, fetele și băieții culeg flori de alun, care înfloresc și se scutură în zorii aceleiași zile. Se spune că aceste flori au puteri magice și trebuie păstrate alături de busuiocul sfințit la Bobotează. Acest ritual aduce sporul, menține armonia și dragostea în familie.
În unele zone, ziua de Ispas este considerată și o sărbătoare a câmpului, a holdelor și a fânului. De asemenea, se spune că acela ce moare de Înălțare ajunge în Rai.
Această zi este cunoscută, în popor, ca fiind și Paștile Cailor.
Din Calendarul popular al românilor aflăm că există o legendă – “la nașterea lui Iisus în grajdurile bătrânului Crăciun, boii și oile și-au mâncat fânul și au adormit, în timp ce caii au tropotit și au nechezat iar după ce au terminat fânul primit, l-au mâncat și pe acela sub care Pruncul fusese ascuns de furia lui Irod. Atunci, Maica Domnului i-a blestemat să nu se mai sature decât o dată pe an, de „Ispas”, oricât de mult ar mânca. De atunci ziua poartă numele de „Paștile Cailor”.
Se spune că aceasta era ziua soroacelor, a termenelor limită, când expirau înțelegerile sau afacerile. Cu timpul, Paștele Cailor a devenit mai mult o zicală, care înseamnă niciodată.
