În fiecare an, conform calendarului popular, pe 24 iunie sărbătorim Sânzienele sau Drăgaica, iar după calendarul creștin Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul.
Începând cu anul 2013, în noaptea „cerurilor deschise”, de Sânziene, în România și în comunitățile românești din întreaga lume este marcată și Ziua Universală a Iei.
Din vechime se spune că „Sânzienele” erau zâne ale pădurii, ale câmpurilor și ale florilor, iar în noaptea de 23 spre 24 iunie plutesc în aer sau umblă pe pământ , cântă și dansează, împart rod holdelor, umplu de leac și miros florile, tămăduiesc bolnavii și apară semănaturile de grindină.
Prima semnalare a sărbătorii o regăsim la Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”: „Prin ea (Sânziană, Drăgaică) o înțeleg pe Ceres. Căci în această vreme a anului când încep să se coacă semănăturile, toate fetele țăranilor din satele învecinate se adună și o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele și îi dau numele de Drăgaică. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună împletită din spice și cu multe basmale colorate și-și prind de mâini cheile din hambarele lor. Astfel împodobită, cu mâinile întinse și cu panglicile bătute de vânt, încât să se înfățișeze ca o zburătoare, se întoarce de la câmp acasă, cântând și jucând, trecând prin toate satele de unde sunt însoțitoarele sale, cari cu cântece anume o numesc cât mai des sora și stăpâna lor”.
Pe 23 iunie, în ajunul Sânzienelor, fetele culegeau de pe câmp flori de sânziene și împleteau cununi, pe care le aruncau peste case. Dacă acestea se agățau de horn, era semn ca se apropie cununia.
“Se obișnuiește a se face de către fete și flăcăi, în dimineața Sânzienelor, înainte de a răsări soarele, câte o cunună de sânzieni cu care se duc la ocolul vitelor unde o aruncă. Dacă cununa este a unei fete și de cunună se anină mai întâi o vită tânără, ursitul, adică viitorul soț al fetei va fi tânăr; dacă se anină o vită bătrână, viitorul ei ursit va fi om în vârstă.
Cununile bărbaților sunt împletite în formă de cruce, iar cele împletite pentru femei sunt rotunde. Fiecare își aruncă cununa sa, iar reprezentanții pe cele ale absenților. Dacă cununa se oprește pe acoperiș, este semn că acel a cui este sau pentru care s-a menit va avea bucurii. Îi va merge bine; dacă, dimpotrivă, va cădea, este semn vădit pentru acela că-i va merge rău și poate chiar va muri”. Tudor Pamfile, Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic
Pe 24 iunie, în zorii zilei de Sânziene, femeile se purificau spălându-se cu apă neîncepută din fântâni sau izvoare, îmbrăcau straiele de sărbătoare și mergeau la câmp pentru a culege ierburi de leac, pe care le duceau la biserică, având credința că prin sfințire vor fi curățite de influențele negative ale Ielelor, care erau considerate zânele rele ale pădurilor.
Florile de culoare galbenă – sânzienele, erau considerate a fi plante de leac.
Sânzienele sunt considerate zâne bune, dar pot fi aducătoare de rele, dacă oamenii lucrează de ziua lor. Dacă nu sunt cinstite, stârnesc vijelii și lasă câmpul fără rod și florile fără leac.
Se spune că din această zi, plantele nu mai cresc, doar rodesc, soarele strălucind acum mai puternic decât în oricare altă perioadă a verii, deoarece Sânzienele marchează începutul verii în calendarul popular, având loc la trei zile după solstițiul de vară, motiv pentru care poartă și numele Cap de vară.
Sărbătoarea Sânzienelor mai este denumită în popor și „Amuțitul cucului”.
Această pasăre cântă doar trei luni pe an – începe a cânta la Blagoveștenie și încheie la Sânziene. Conform tradiției populare, dacă acesta încetează să cânte înainte de Sânziene, înseamnă că vara va fi secetoasă
