Cu peste cinci milioane de cititori în toată lumea și cu câteva ecranizări de succes după romanele sale, traduse în peste 45 de țări, scriitoarea Elena Ferrante reușește să păstreze secretul identității sale.
Speculațiile cu privire la adevărata ei identitate au acaparat curiozitatea jurnaliștilor italieni, dar și filologi de renume au intrat în acest joc. Marco Santagata, romancier și filolog italian, profesor la Universitatea din Pisa a publicat o lucrare în care detaliază teoriile sale despre identitatea lui Ferrante. Lucrarea lui Santagata s-a bazat pe analiza filologică a scriiturii Elenei Ferrante, pe studiul atent al detaliilor despre peisajul urban din Pisa, descris în romanele ei și pe faptul că autoarea este și o expertă a politicii italiene moderne.
Pe baza acestor informații a ajuns la concluzia că scriitoarea aflată sub anonimat a locuit în Pisa până în 1966. Santagata crede că scriitoarea ar putea fi profesoara napolitană Marcella Marmo, care a studiat la Pisa din 1964 până în 1966, dar atât Marmo, cât și editorul Elenei Ferrante refuză identificarea lui Santagata.
Reporterul de investigații Claudio Gatti a publicat mai multe articole în ziarele Il Sole și Frankfurter Allgemeine Zeitung despre propriile sale investigații, care se bazau pe înregistrările financiare aferente unor tranzacțiilor imobiliare și pe alte diverse plăți pe care traducătoarea Anita Raja le-a făcut de-a lungul timpului, dorind să dovedească astfel că aceasta este adevăratul autor din spatele pseudonimului Ferrante. Anchetele lui Gatti au fost criticate de multe personalități din lumea literară fiind privite ca o încălcare a vieții private .
Elena Ferrante a scris despre propriul său anonimat că autorul are dreptul să dispară, lăsând în urmă cărțile lui.
Elena Ferrante scrie din 1992, dar a devenit un fenomen internațional abia în 2011, odată cu primul roman din tetralogia napolitană, Prietena mea genială. Au urmat “Povestea noului nume”, “Cei care pleacă și cei care rămân” și “Povestea fetiței pierdute”.
Odată cu acest ultim volum remarcabil al Tetralogiei Napolitane, Elena Ferrante transformă povestea celor două prietene Lila şi Elena într-o epopee extraordinară care se întinde de-a lungul a şase decenii şi se constituie într-un portret al unui cartier, al unui oraş în tranziție şi al unei țări ce-şi croieşte drum cu greu prin prima jumătate a secolului XX. – The New York Times.
Povestea fetiței pierdute a fost nominalizată la Man Booker Prize (2016) și a primit Medalia de Aur pentru ficțiune în cadrul Independent Publisher Book Awards (2016).
Primul sezon al serialului My Brilliant Friend, regizat de Saverio Costanzo, a avut premiera în 2018, iar al doilea roman al seriei este în curs de ecranizare.
La Editura Pandora M au apărut toate volumele Tetralogiei Napolitane, dar și romanele “Fiica ascunsă”, “Iubire amară” și “Zilele abandonului”, precum și cartea pentru copii “Noaptea pe plajă”.
O puteți cunoaște mai bine pe scriitoarea Elena Ferrante urmărindu-i cronicile sale ,, Weekend Column’’ din The Guardian, dar și citindu-i cartea intitulată “Frantumaglia”, care invită cititorii în atelierul de creație al Elenei Ferrante, lasându-i să arunce o privire în sertarele biroului său, din care au ieșit cele patru volume ale celebrei Tetralogii Napolitane, precum și romanele de sine stătătoare care au precedat-o. Alcătuită din scrisori, reflecții, eseuri și interviuri întinse pe o perioada de peste 20 de ani, “Frantumaglia” zugrăvește imaginea unică a unei scriitoare dominate de o pasiune nestăvilită pentru scris.
În volumul de față, Ferrante răspunde la multe dintre întrebările cititorilor ei. De pildă, își justifică alegerea de a sta deoparte și de a-și lăsa cărțile să-și trăiască singure propriile vieți.
