În aceste zile, lectura este o posibilitate de a evada din prezentul nesigur și dureros în care ne aflăm cu toții. Așa că, am apelat la ajutorul specialiștilor pentru căteva recomandări.
Gabriela Gheorghișor, critic literar, redactor revista ,, Ramuri”, ne invită să descoperim volumul ,,Casa noastră cea de toate zilele”, autor Șerban Tomșa, editura Tracus Arte, București, 2019.
,,Șerban Tomșa este un prozator care cochetează de mult cu realismul magic, dar în formule metaficționale complexe, ca în distopia din Ghețarul (2009) sau thriller-ul din Călugărul negru (2013). În Casa noastră cea de toate zilele, volum de proze scurte care alcătuiesc un roman sui generis, autorul abandonează labirinturile livrești, iar pânza intertextuală lasă locul greutății simbolice.
Modelul este ușor decriptabil, ciclul poetic La Lilieci al lui Marin Sorescu. Casa noastră cea de toate zilele conține povestirile unor personaje dintr-o zonă sudică a țării. Viii se confundă cu morții, întâmplările realiste se întrepătrund cu fenomene miraculoase, magice, iar evocarea trecutului (amintiri de dinainte de colectivizare și din anii dictaturii) se melanjează cu descrierea stării de degradare a satului românesc actual. Situațiile dramatice sunt contrapunctate de inserții comic-hazlii, pe fondul unor patimi neschimbate de-a lungul timpului: sexul și alcoolul. Casa care bântuiește imaginația și visele locuitorilor, adolescenți sau adulți, va rămâne, până la urmă, tot aceea din cimitir, unde se întâlnesc cu mic cu mare, la petrecere și taifas”.
„Înfloriseră salcâmii și ne adunam în fiecare dimineață în cimitir să vedem ce mai e de făcut. Acolo e locul cel mai plăcut. E liniște și te poți gândi la ale tale. Își ia fiecare mâncare de acasă și vine să mănânce acolo, în tihnă. Punem ștergare pe jos și întindem felii de mămăligă, brânză, ceapă, ouă, slănină, câte un clondiraș cu țuică și vin. Se aud clefăiturile moi, ale gurilor fără gingii, mestecând încet, măsurând timpul. Când unul termină, ridică ochii și, sătul, începe să trăncăne:
– Iote, bă, pe Mărtac! Bă, Mărtac, parcă tu erai mort, mă, ce cauți p-aci? Cel strigat se preface că n-aude. Celălalt continuă:
– E Apocalipsa, bă, de s-au amestecat viii cu morții?
Mărtac ia un gât de țuică și zice:
– Nu cumva tu ești ăla mortu’, Păpurică? Că, de-ai fi viu, n-ai avea ce să cauți de dimineață în cimitir. Dacă mă uit bine, îți văd și mormântu’ mai încolo.
– Eeee, Păpurică e precis viu, deși l-a împuns berbecu’ acu’ cinci săptămâni! Pân-acu’ n-a ieșit din culcuș, că l-a durut picioru’.
– Unde e, bă?
– A dispărut, s-a pitit.
– Ieși, bă, Păpurică, să facem o băută ca-n tinerețe!
Și se pun pe băut și spun amintiri“ (Vânătoru, fost profesor. Chef în cimitir).
“Casa noastră cea de toate zilele reprezintă cronica fragmentară, realist-magică a universului rural autohton, un No Man’s Land intrat în zodia crepusculară (procesul extincției începe odată cu instalarea comunismului și se desăvârșește în epoca sălbatică a debandadei și a migrărilor din tranziția postdecembristă). Casa din vis devine o casă a morților, un topos balcanic tragi-comic, în care râsul și nostalgia se rostololesc pe drumul spre nicăieri” .
