“Sigur e că ziariştii şi ziarele de atunci nu semănau deloc cu ce se vede azi. Să fii ziarist nu era încă o chestie de care să îşi permită cineva să rîdă. Cei mai pricepuţi dintre ei făceau avere, cei mai rebeli ajungeau la puşcărie, iar cei mai mulţi se pierdeau în detalii pînă cînd nu mai ştiau unde se termină părerile lor şi începe opinia publică. Dar toţi erau respectaţi şi temuţi, gălăgioşi şi beţivi, cu vîna unor muşchetari sau a unor templieri care s-au pomenit avînd pe mînă mai multă putere decît îşi permiteau să ducă. Chiar aşa îmi place să mi-i aduc aminte: ca pe nişte muşchetari, gata să se dueleze în cuvinte pentru reputaţia şi bunăstarea regelui de carton care le asigura salariul, cu conştiinţa clandestină că, dacă n-au făcut ceea ce trebuia făcut, măcar au făcut ceea ce se cuvenea făcut”.
Unul dintre romanticii presei craiovene din perioada de tranziție, după căderea comunismului, redactor-șef al mai multor publicații, Mihai Gavrilă a scris un roman a cărui poveste rămâne una necunoscută publicului, deși ar merita să fie știută. Haideți să aflăm împreună de ce.
L.B: Să facem o călătorie lungă, în altă viață, aș zice.
Se spune că aproape toți ziariștii au veleități de scriitor. Și tu ai abandonat visul, după “Milena și vremea jigodiilor”. De ce?
M.G: Păi, fix asta e, că atunci când scrii în presă simţi că-ţi iroseşti talentul, că eşti în zona marginală a scrisului, iar atunci când încerci să scrii literatură îţi dai seama că de fapt nu aveai mare lucru de irosit. E nevoie de un altfel de talent, doar din întâmplare un ziarist bun ajunge un scriitor bun, iar invers aproape că niciodată nu se întâmplă asta.
L.B: La un moment dat, ai făcut o alegere: după o muncă de 3 ani, timp în care ai scris romanul, l-ai publicat online, este și acum la liber. Nicio editură care să îți vină în sprijin cu promovare, niciun critic care să-i scrie o prefață. Cum te-a lăsat inima?
Au fost edituri care erau de accord s-o publice dacă îmi asumam şi eu o parte din tipar, ceea ce evident că nu mi s-a părut ok. M-a dezamăgit tocmai faptul că nici nu citeau manuscrisul, adică eu mă gândisem şi citisem tot felul de poveşti despre scriitori la debut care sunt preluaţi şi prelucraţi de editori, că până la urmă despre asta e vorba. Mi s-a părut că la noi editorii dorm în izmene şi fie aşteaptă debutantul perfect, fie preferă să mai publice producţia vreunui prieten mai cu notorietate. Asta a fost frustrant, că munceşti foarte mult şi oamenii de care ar putea depinde finalizarea muncii nici măcar nu se deranjează să vadă dacă ai sau nu ceva de spus.
L.B: Haide să povestim un pic despre Milena. Un roman care bifează și documentarea uneia dintre cele mai controversate profesii, și vorbesc despre cea a jurnalistului din perioada de tranziție, după căderea comunismului, un roman cu personaje compexe, cu dialoguri savuroase, cu descrieri complete. Dar dincolo de orice, un roman cu personaje negative “iubibile”. Ți-ai propus să fie așa sau aici te-a adus povestea, fără voia ta?
M.G: Ce știu sigur e că mi-am propus să respect sfatul lui Kundera din Arta Romanului, adică romanul să fie o frescă a societăţii din momentul acela. Am intuit corect, cred eu, că ar putea să fie un subiect interesant, fiindcă la vreun an după ce am pus eu romanul on-line a apărut şi Numărul Zero al lui Umberto Eco şi a rupt cu vânzările. Evident, e o carte scrisă la nivelul lui Umberto Eco, dar e croşetat tot pe presa marginală a anilor ’90. Eu am fost mai ageamiu şi m-a luat valul cu povestea de dragoste, care iniţial trebuia să fie secundară, dar care s-a cerut principală pe măsură ce scriam. Aşa a fost să fie.
L.B: Care a fost miza, pariul tău, când ai început să scrii Milena? Este un pariu câștigat?
Aveam senzaţia că dacă nu fac asta până la cap, dacă o să am o viaţă cu zeci de romane începute şi niciunul terminat, o să fiu un om foarte dezamăgit de sine însuşi. 
Parţial am câştigat, a fost o experienţă foarte interesantă, pentru că, oricât de imperfect a ieşit romanul, eu sigur nu mi-am bătut joc de meserie. Am stat trei ani în lumea aia a anilor 90, şi am muncit la fiecare rând. Poate prea mult uneori.
L.B: De ce crezi că s-au îndrăgostit cititoarele, știu că a existat un sondaj pe un site la un moment dat, de “jigodiile” vremurilor despre care aminteam mai sus?
Nu ştiu cine s-a îndrăgostit. Termenul în sine, „jigodia”, l-am păstrat din propria mea experienţă în presă, când mie mi se părea că ajut la facerea dreptăţii pe planetă şi a fost destul de şocant să aflu că restul oamenilor mă catalogau drept o jigodie.
L.B: Milena apare în titlul cărții, deși este un personaj care seamănă mai mult cu un vis. Dar Mihai? Dar Cristi? Sunt personaje credibile?
Am amestecat multe personaje reale acolo, nu văd de ce n-ar fi credibile. Milena, iniţial, trebuia să fie o stafie, să nu fie prezentă fizic, dar pe măsură ce scriam şi îmi aduceam aminte de destinele unor cunoştinţe de-ale mele din perioada aia, a început şi ea să prindă trup. Celelalte personaje sunt inspirate din realitate, doar că sunt amestecate trăsăturile între ele, asta e o tehnică veche de când lumea şi pământul pentru scriitorii de ficţiune.
L.B: Am citit cu sufletul la gură, poate printre rânduri, ce ai avut de reproșat presei de atunci. Ce ai de reproșat presei de azi?
La momentul la care scriam cartea aş fi crezut că presa românească din anii aceia şi-a autoconsumat viitorul şi credibilitatea prin lăcomie. Pentru că atunci încă mai exista o anume sobrietate a presei din ţările cu ceva mai multă consistenţă democratică. Dar acum n-aş mai fi atât de sigur, pentru că presa a cam murit şi la ei, aşa că nu ştiu ce să zic. Probabil că aroganţa ziariştilor, felul în care îşi asumă că sunt stăpânii binelui şi ai răului, uşurinţa cu care se autocalifică drept judecători de bune moravuri, cred că asta a produs ruptura dintre presa oficială şi cititori pretutindenea în lume.
L.B: O să mai scrii?
Nu ştiu. Mă bate gândul, dar trebuie să fiu sigur că nu repet aceleaşi greşeli. Iar eu sunt un om care repetă greşelile, deci nu ştiu când s-ar putea întâmpla.
L.B: Cât rău aduce vanitatea în parcursul unui scriitor?
Nu ştiu, nu mă consider scriitor, sunt doar un om care a scris o carte. De exemplu am şi compus câteva melodii în liceu şi evident că nu sunt compozitor din pricina asta. Dar omeneşte vorbind, vanitatea nu poate aduce vredată ceva bun. Vanitatea apare atunci când omul nu mai vrea să moară, iar atunci când nu mai vrei tu să mori, trebuie, metaforic, să ucizi pe cineva din jur, ca să păstrezi echilibrul. La scriitori e, bănuiesc, o discuţie lungă, unii sunt dumnezei doar în ce scriu, alţii încep să se creadă dumnezei şi în realitate, dar pentru asta ar trebui să vorbeşti cu un scriitor.
L.B: De multe ori, în timp ce citeam Milena și vremea jogodiilor, încercam să-mi construiesc în minte care este raportul corect dintre poezie și matematică din carte. Tu l-ai calculat?
N-am calculat, dar eram un om destul de bine înfipt în numere. Acum m-am şi apucat de o facultate unde se face matematică şi o priveşti altfel când ai ceva experienţă de viaţă şi ceva vârstă, e altă poezie acolo. Dar încep să cred că aproape orice metaforă are un echivalent matematic, deci probabil că un roman bun e sută la sută poezie şi sută la sută matematică, în acelaşi timp.
L.B: M-a întrebat cineva, în timpul stării de urgență, unde găsește linkul, să citească Milena și vremea jigodiilor. Să o recitească, de fapt. Din milioane de cărți scrise, din milioane de cărți necitite, un om a ales să recitească romanul tău. Înseamnă ceva pentru tine?
Sunt experienţe haioase astea. Înseamnă, da, deşi eu le zic mereu celor care întreabă că nu vreau să mă tragă la răspundere dacă au pierdut timpul degeaba citind cartea. Te simţi uneori mai bine, aproape jenant. De exemplu, într-o dimineaţă ne-am adunat nişte oameni de prin cârciuma pe unde băusem şi am ajuns la mine, acasă, să mai bem ceva. Şi unul dintre ei, pe care îl vedeam prima dată în viaţă, mi-a zis hodoronc-tronc că i-a plăcut cartea mea şi să-i mai recomand ceva de prin bibliotecă. M-am simţit uşor jenat de situaţie.
L.B: De ce atâta vreme irosită? De ce te-ai oprit din scris, înșiră-ne toate motivele.
Scrisul e ca fumatul, te opreşti zilnic, când închizi un paragraf şi a doua zi o iei de la cap sau nu. La mine durează deja de vreo şapte ani pauza, dar nu văd care e paguba. Când se va cere iarăşi o poveste scrisă, sper să am cuvintele la mine.
L.B: Eu una mai vreau. Pe când?
Eu nu ştiu dacă mai vreau. De obicei simţi nevoia să scrii atunci când vrei să completezi cu ficţiune o perioadă gri a vieţii, pe care nu pot s-o aştept cu nerăbdare, doar ca să mă întorc la scris. Când va veni, va veni.
Romanul “Milena și vremea jigodiilor” se găsește la adresa: carteamilenei.wordpress.com
“Cuvânt înainte: E o poveste din 1995 – jumătatea distanţei dintre un trecut inutil şi un viitor incert, o anunţată apocalipsă. Oamenii fac totuşi dragoste şi ziare noi. Iar uneori li se întâmplă să-şi deschidă ochii şi să nu-şi vadă viaţa niciunde în jurul lor”.
