De un sfert de veac spitalul îi este și casă și familie. Nu are identitate și nimeni nu a reușit să afle cine îi sunt părinții. Este povestea tristă a unei femei care trăiește datorită bunăvoinței angajaților unui spital din Mehedinți. Când a ajuns acolo a spus că se numește Irina, altceva nu mai știa despre ea și situația nu s-a schimbat nici după 24 de ani.
Irina, așa îi spun angajații secției de psihiatrie a Spitalului Județean din Mehedinți, a venit din București în anul 2002. Unitatea medicală din Drobeta Turnu Severin este locul din care nu a mai plecat de 24 de ani. A venit ca persoană cu identitate necunoscută și așa a rămas. În toți acești ani, lumea Irinei s-a limitat la un pat, un salon și o curte de spital.
În cei 24 de ani, reprezentanții spitalului au încercat zadarnic să afle identitatea Irinei. Prin intermediul Interpol au aflat că părinții care au abandonat-o în stradă pe femeie, acum mai bine de un sfert de secol ar locui în străinătate. Dar toate demersurile s-au oprit într-un punct fără finalitate.
În ultimii ani, printr-o dezinstituționalizare asumată prin PNRR, statul român este obligat să închidă centrele de stat pentru vârstnici și persoane cu probleme medicale grave. Problema este că sunt persoane care nu mai au pe nimeni sau familiile nu mai vor să audă de acești pacienți. Iar cei care îi preiau sfârșesc prin a încerca să îi abandoneze în spital, pentru că nu reușesc să le poarte de grijă.
Cazul Irinei scoate la iveală nu doar drama unui om abandonat, ci și limitele unui sistem care nu are răspunsuri pentru cei rămași fără familie, fără sprijin și fără identitate, iar spitalele ajung tot mai des ultima destinație pentru oamenii pe care nimeni nu îi mai caută. Până când statul va găsi o soluție, Irina va continua să existe doar pentru cei care îi poartă de grijă în fiecare zi, oficial, pentru România, ea încă nu există.
