Ana Barton: M-am întâlnit cu Dumnezeu în cuvânt și nu ne-am mai despărțit niciodată

Cu “apucături” de Apostol, Ana Barton pare să scrie pentru a vindeca inimi și minți. Scriitura ei se aseamănă de cele mai multe ori cu liniște și cu pâine caldă, aburindă. A răspuns la câteva întrebări pentru cititorii site-ului nostru în stilul care a consacrat-o: scrijelind pe suflet.

L.B: S-a scris sau mai degrabă nu prea s-a scris în pandemie?

A.B: Cred că s-a scris zdravăn, la ce-am văzut eu pe Facebook. Foarte mulți scriitori au povestit că tare le-a mai priit mai ales prima perioadă a pandemiei în ce privește scrisul, alții chiar au reușit să înceapă, dar să și termine cărțile începute.


În ce mă privește, la-nceput n-am putut scrie deloc, abia prin vară m-am despietrit. Mi-a fost foarte greu în primele luni să mă adaptez noii realități, mai ales că eu sînt foarte vulnerabilă la virus. Am o afecțiune cu care pot trăi încă o dată cît am trăit pînă acum, dar dacă iau virusul e foarte posibil să mor. A fost dificil să accept și să gestionez adevărul ăsta, a fost cam mult pentru mine.

 

L.B:  Cum crezi că vom ieși din toată „golăneala” asta de frici? Mai buni? Mai conspirativi? Mai resemnați? Mai plini de recunoștință? Mai cum?

La-nceput, am crezut că vom ieși mai conștienți, în consecință mai buni. Era nevoia mea de a crede asta, mi-am dat seama mai încoace. Acum cred că postpandemia o să fie ca bătrînețea, pandemia ne va slăbi frînele tuturor și-atunci se va vedea mai bine care este scheletul nostru caracterial și emoțional.

Oricum, epuizați și mai nervoși vom ieși cu toții, chit c-o să ne dăm seama, chit că nu. Mai plini de recunoștință ar fi idealul, însă de resemnare mă tem eu, mai exact de deprimare. Cît despre conspiraționiști, sînt aceiași dintotdeauna, doar că acum se văd mai ușor din cauza contextului pandemic. Important e să ieșim vii din pandemie, că nevătămați e imposibil. Ne-om linge rănile, ne-om sprijini unii pe alții, ne-om scoate ochii, ca după orice război. Toată lumea e serios afectată psihic, bineînțeles că foarte puțini sînt conștienți de asta, și mai puțini recunosc. Noi și două generații dinaintea noastră nu am mai trăit tirania unui virus, nu avem mecanisme psihice de apărare, acum le construim, pe repede-nainte, e normal să dăm multe rateuri.

L.B: Nu cred că am simțit (eu am simțit, subliniez nota de subiectivism) un scriitor care să fie, să existe atât de confortabil în pielea lui de creștin ortodox. Dumnezeu și toți sfinții sunt prietenii tăi buni, dar dincolo de legătura asta personală, intimă, ești o cunoscătoare în detaliu a dogmei creștine. Care este povestea ta, când, cum Dumnezeu?

A.B: Nu-mi amintesc să fi trăit vreodată fără Dumnezeu. Bunica mea nu mergea la biserică, mă rog, doar la nunți și botezuri, că trebuia, la înmormîntări niciodată, chiar dacă și acolo ar fi trebuit, nu suporta, tot neamul știa asta și-i respecta alegerea.

Mă duceam cu străbunica, soacra ei, cînd eram foarte mică, avea Vasilikia un baston negru cu cap de fildeș, cine știe ce nepot i l-o fi adus și de pe unde, sau o fi fost moștenire, habar n-am, și mergea sprijinită în el și cu mine de mînă. După ce-a murit ea, în ’78, eu aveam patru ani jumate, am rămas numai cu nunțile, botezurile și… înmormîntările. Ultima parte i-a revenit exclusiv bunicului meu, băiatul ei, care avea un extraordinar respect pentru cei plecați de pe lumea asta și-i conducea pe ultimul drum, iar pentru unii cînta la strană la ultima slujbă; avea o voce minunată, îți tremura inima de emoție cînd îl auzeai cîntînd. Bunică-mea postea vinerea și cînd era vreme de post, peste an, el nu postea niciodată. Bunicii mei erau foarte, foarte buni, niște oameni să-i pui la rană, mulți i-au și pus, m-am întîlnit acum două veri cu o doamnă care mi-a zis că ei i-au ținut pe părinții doamnei în casa noastră mult timp cînd au fost inundațiile. M-a luat în brațe și-a-nceput să plîngă, mă vedea prima oară după zeci de ani, mă știa doar copil. Am plîns și eu. De-aia zic că eu n-am trăit fără Dumnezeu niciodată, pentru că Dumnezeu este bunătate, iubire de aproapele, alinare, lumină.


Cînd am plecat la școală și, respectiv, la oraș, la părinții mei, atmosfera era aceeași. Și ai mei au primit în casă ani la rînd oameni care au avut nevoie, am dormit vreo doi ani în pat cu o colegă de serviciu de-a mamei, căreia îi era cumplit de grea naveta cu rata la multe zeci de kilometri și, venind ea în vizită la noi, ai mei au zis o dată rămîi să dormi aici, nu mai pleca pe drum, au zis a doua, a treia oară și pînă al urmă au zis nu mai pleca, te dărîmă naveta asta. Să nu-nțelegi că i-au luat bani, că nu. Sigur, la vremea aia, eu nu făceam legătura dintre felul de a se purta al familiei mele și Dumnezeu, legătura asta am făcut-o mai tîrziu, prin clasa a cincea, cînd a murit bunicul tatălui meu, care iarna stătea la noi. Cînd m-am întors în ianuarie din vacanța de iarnă și nu l-am găsit, m-am dus direct la locul unde-și ținea cărțile de rugăciune. Zilnic se ruga el, zilnic și de mai multe ori, iar cărțile lui le-am luat eu și-am început să le citesc. Și-așa m-am întîlnit cu Dumnezeu în cuvînt și nu ne-am mai despărțit niciodată. Am început să mă rog și eu în fiecare zi din ele, știam eu și Tatăl nostru, și Doamne, Doamne, ceresc Tată, și Îngerașul, ca orice copil, dar acum trecusem la un alt nivel. Am descoperit că rugăciunea îmi dă o bucurie care nu seamănă cu nicio alta, că mă face să mă simt cum nimic altceva nu mă face, niște stări care nu au nume.

Am citit Biblia în vara dintr-a șasea spre a șaptea, ceva-ceva am înțeles eu, am revenit de mai multe ori la ea în anii următori, dar nici în zilele noastre nu pot spune c-am înțeles tot, însă nu asta contează, ci cum mă simt cînd citesc din ea, cum mă poartă cartea asta. De Biblie mi-a făcut rost bunicul meu, a vorbit cu popa Șeitan cînd eram în vacanță și-a venit popa la noi, Dumnezeu să-i odihnească pe-amîndoi!, și-a zis Florică, i-am adus fetii Biblia, da’ e cam mică să citească singură. Bunicu-meu i-a răspuns părinte, fata citește de cînd avea cinci ani, ce nu-nțelege întreabă, iar dacă noi nu știm să-i răspundem, atunci te-ntreb pe sfinția ta. L-am întrebat cînd a mai trecut pe la noi ce nu pricepusem, mi-a răspuns frumos și pe-nțelesul vîrstei mele, mi-a folosit.

Revoluția m-a prins așadar cu dorința să citesc mai mult în domeniu, ceea ce s-a și-ntîmplat, editurile Humanitas și Anastasia publicau acum ceea ce înainte de ’89 nu s-ar fi putut publica. Pentru mine, s-au deschis porțile raiului atunci și deschise au rămas pînă acum. Atunci am început să merg la biserică, atunci am început să-nțeleg și să trăiesc credința. Facultatea de Teologie a fost o urmare firească.

L.B: Scria cineva de curând că înainte de rețelele sociale, eram ca într-o bulă de grăsime din supă. Universurile noastre erau restrânse la oameni cu aceleași valori, aceeași morală, aceleași principii, fără ca acest aspect să excludă, bineînțeles, diferențele de opinie pe anume subiecte. Ne bulversează social media? Ce face din noi și ce facem noi cu rețelele de socializare?

A.B: Caut să nu trăiesc într-o bulă nici în real, nici în virtual. Cred că e cel mai îndepărtătător de adevăr, de realitate lucru pentru un om care trăiește în societate.

Dacă în jurul tău sînt numai oameni care, în mare, sînt de acord cu tine, poți avea impresia că lumea e făcută aproape numai din oameni care-ți seamănă, or, asta e ceva fals. Ne bulversează social media în măsura în care o lăsăm să ne bulverseze. Dacă o iei cu rezerve, dacă o iei cu măsură sau dacă ești din fire suspicios, cum sînt eu, nu te bulversează cine știe ce. Eu parc-aș fi fata lu’ Descartes, tătă zîua mă-ndoiesc; orice aflu pun la-ndoială, nu iau nimic de-a gata, m-o fi făcut Descartes cu Flaubert, hahahaha. Mai depinde și ce iei din lumea asta virtuală. Sînt artiști în ea, scriitori, actori, muzicieni, pictori, sculptori, graficieni, creatori de umor fin, bun, oameni cumsecade care transmit numai energie bună, oameni furioși de la care poți lua la gîndit ce-i nemulțumește, cîrcotașii de serviciu, care deseori au și dreptate, ai ce lua, depinde cine ești și ce-ți dorești. Ce nu vrei, ce nu-ți place poți să dai deoparte, alegi pur și simplu. Ce să-ți facă lumea virtuală? Nimic. Numai tu poți să-ți faci prea mult de lucru cu ea și să te trezești că te seacă de puteri.

 

L.B:  Știu că iubești copiii și știu că ei trag la tine ca laptele cu orez la scorțișoară. Ce a însemnat școala online și ce înseamnă educația în general? Se va putea echilibra decalajul, prăpastia (nu cred că este un cuvânt prea mare) între cei care nu au avut acces nici măcar la cursurile online și ceilalți?

AB: Școala online e o experiență de viață. A fost necesară. Cred că pentru copiii care n-au avut acces la ea e dramatic. Aici trebuie ministerul să afle care e situația reală, cîți copii nu au putut face nici măcar școală online, și să creeze rapid programe pentru ca materia să fie recuperată. Dar nu punîndu-i pe copii și pe profesori să vină sîmbăta la școală sau tăindu-le din vacanțe, programe eficiente de recuperare, că doară au specialiști care să facă asta, nu?


Să știi însă că nici pentru cei care au făcut și fac școală online nu e vreo bucurie, sînt mici, sînt tineri, e vital pentru ei să se-ntîlnească, să fie împreună, și-așa stăteau prea mult online, acum e nebunie, fac și școală așa. Mă tem că după ce ne vom întoarce la o viață cît mai aproape de normalul prepandemic, mulți oameni, mai ales tineri, vor face excese teribile în viețile lor, absolut inconștient, ca un fel de compensație față de ce-au trăit în perioada asta.

Cel mai greu e pentru copii și pentru tineri, chiar dacă am văzut cum lucrează unii profesori: și de gimnaziu, și de liceu, și universitari. S-au adaptat extraordinar de bine la școala online și țin niște cursuri excepționale.

Vorba fetei mele: mamă, nu mai vreau să fac facultatea din pat, m-am săturat. Hai, că mai e un pic, îi zic și eu, să fim vii, sănătoși și ne-ntoarcem aproape la ce-a fost, ai să vezi, mai e un pic.

Educația înseamnă să te-nvețe cineva să te iubești și să te respecți atît de mult încît să ai curajul să visezi și să-ncepi să faci lucruri, la cunoaștere mă refer, ca să-ți împlinești visele și mai înseamnă să înveți să-i respecți și pe ceilalți, iar pe unii dintre ei ai s-ajungi chiar să-i iubești. Educația înseamnă să evoluezi ca ființă.

L.B: Dacă ar fi să spui o povestioară cititorilor noștri despre speranță și despre vremuri mai bune, care ar fi ea?

A.B: Vremurile bune sînt acum. Știu, pare o nerozie ce spun, dar noi nu avem decît clipa de acum, fă-o, omule, să fie cea mai bună cu putință. N-am zis anul, n-am zis perioada, n-am zis deceniul, am zis clipa. E tot ce avem, în clipa asta sîntem, doar în prezent sîntem, hai să facem clipa vie și să fim conștienți de ea.
Regretele au legătură cu trecutul, spaimele au legătură cu viitorul, doar clipa de acum pulsează în inimile noastre, doar ea. Numai că noi încărcăm prezentul cu ce-a fost și-l spulberăm cu ce-o să fie. Și-așa clipa nu înseamnă nimic, iar apoi ne mirăm că n-avem energie, n-avem putere. Păi, cum să le ai, dacă totul se reduce la regrete și la frici? Astea consumă, nu dau energie.

L.B: Știu că probabil asta este printre întrebările care ți se pun cel mai des și că este enervant, dar nu mă pot abține 🙂 Pe când următoarea carte? Ai început-o? Cum ar zice fetița mea: Despre ce este vorba?

A.B: Acum scriu, tot am impresia că sînt la-nceputul cărții și cred că așa o să simt și cînd o s-o termin. O cheamă Ophanim. E posibil s-o cheme așa pînă la capăt, dar nu mi se pare drept să nu-i dau șansa să-și schimbe numele, dacă așa o să vrea ea. Ophanim e personajul principal, deși, vorba bărbatului meu, în cartea asta toate personajele sînt principale. Dacă numele personajului ți se pare neobișnuit, ai și dreptate, dar pot să te liniștesc și să-ți spun că mă-sa îi zice Fane.

E vorba despre un om care s-a născut cu un dar care e și binecuvîntare, și blestem. Faptul că e diferit de toți oamenii pe care-i cunoaște face ca viața lui să fie mereu pe o muchie, iar acceptarea traiului cu acest dar al lui îi ia cel mai mult timp. Numai că timpul ăsta al lui se măsoară în sunet, nu în ore sau ani. Ophanim e un băiat aparte, care află, din fericire, că-n viață să-nțelegi nu e deloc mare brînză, să trăiești e ceva.

 

Ana Barton a publicat romanele „Jurământ de rătăcire” și „Nemuritorii de rând” (Editura Herg Benet) și volumele de proză scurtă „Prospect de femeie”, „Mamifer” (Editura Herg Benet) și „Pervazul lui Dumnezeu” (Editura Humanitas), fiind prezentă și în volume colective precum „Cartea simțurilor” (Editura Humanitas), „In the mood for love. Antologia prozei erotice feminine din România” (Editura Paralela 45), „Viața pe Facebook. Dau like, deci exist” (Editura Polirom), „Singuri acasă. Copii și părinți în pandemie” (Editura Vremea).

Foto: Ovidiu Moisin, Narcis Pop, Cristina Paraschiv și Luciana Zaharia

Etichete: , , ,


Loredana Berneanu

A absolvit Facultatea de Litere din Craiova şi, după 13 ani de presă scrisă, a făcut în 2019 trecerea spre televiziune. Pentru că este incurabil sedusă de poveşti de viaţă, dar şi de oameni de poveste, Loredana crede că unui text trebuie să i se ataşeze şi acea imagine cât o mie de cuvinte, pentru […]


Emisiuni Recente


Articole similare


COMORI NEPREȚUITE LA TVR CRAIOVA- Povestea cizmarului Lucian Popescu

Lucian Popescu este cizmar de modă veche. Stă de 30 de ani alături de soția sa în atelierul lor de 2 metri pătrați din buricul Craiovei și strânge povești pentru nepoți. La Lucian ajung dansatorii Ansamblului Folcloric Maria Tănase, pentru pantofi de dans, micile balerine, oameni cu încălțăminte cu valoare sentimentală, dar și persoane înstărite, […]

Toți împreună – invitat domnul Bozidar Jankovic

Frații noștri sârbi, de care ne leagă o istorie lungă și pasionantă, au rămas în număr tot mai mic aici, pe teritoriul Olteniei. Vedeți în această ediție când și de ce s-au răcit relațiile dintre cele două țări vecine, dar și povestea de viață a afaceristului Bozidar Jankovic, care a ales să trăiască la Craiova, […]

TOȚI ÎMPREUNĂ- invitați doctorii Ghassan Khadra și Khouri Ihsan

Despre fascinanta și misterioasa lume arabă, despre cum se simte să-ți abandonezi forțat  rădăcinile, dar și despre cum întâmpină românii străinii și cum se trăiește viața alături de românce, ne vorbesc, la „Toți împreună”, doctorii Ghassan Khadra și Khouri Ihsan. Vizionare plăcută!

Cult@rt – Expozitie UAP

Continuăm campaniile dedicate de TVR Craiova creatorilor contemporani și vă invităm să îi cunoașteți pe scriitorul Spiridon Popescu, în cadrul rubricii „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”, și pe actrița Iulia Lazăr, în cadrul rubricii „Ia te uită!”. Rubrica „Expoziții și galerii” vă prezintă expoziția organizată de artiștii din Craiova la Salonul de primăvară. Ce […]