Mai mult de jumătate dintre copiii ucraineni au fugit din calea războiului, peste graniță sau în alte orașe mai sigure din țara lor, potrivit unui raport UNICEF. Au fost forțați să-și abandoneze jucăriile, școala, să se despartă de prietenii și de tații lor, să doarmă în subsoluri sau în case străine. În Craiova sunt acum puțin peste 300 de ucraineni. Este o cifră în dinamică, pentru că mulți vin și pleacă: Pentru mulți, România a fost o punte către alte țări. Pentru alții, însă, a devenit o a doua casă.
Până în urmă cu un, Alla Tryhub își ducea traiul liniștită la periferia orașului Mykolaiv. Avea un serviciu bun, un soț iubitor și cea mai mare realizare a ei… trei fete. Ziua de 24 februarie 2022 i-a schimbat destinul, speră ea pentru nu mult timp. Liniștitul ei oraș a devenit câmp de luptă, iar beciul casei -noul cămin. Ieșea din el doar pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie. Știa să facă asta foarte bine pentru că până atunci slujba ei fusese de asistent social. Dar pentru că luptele se întețeau, a decis să lase totul în urmă și să plece cât mai repede într-un loc sigur.
Alla este acum in Craiova. A venit cu două dintre cele trei fiice pe care le are. Cea mai mică, Veronika, avea 15 ani când țara ei, Ucraina, a devenit ținta bombardamentelor. Era o adolescentă plină de viață, puțin mai visătoare și așa cum se descrie, un pic mai copilăroasă. Era în clasa a noua, se pregătea pentru examen și își amintește și acum ziua de 23 februarie 2022. A fost ultima în care și-a văzut colegii.
La fel ca majoritatea elevilor din Ucraina, Veronika face cursurile online cu dascălii din Ucraina. Profesoara care îi este cea mai dragă le-a cerut elevilor să realizeze un clip în care să-i arate cum trăiesc ei, ce simte fiecare în țara de adopție. A fost un bun prilej pentru Veronica să cutreiere străzile Craiovei cu aparatul la gât și să imortalizeze locuri din orașul care i-a devenit pentru moment casă.
Au mers sus în munți, luând în drumeție speranța lor, puternică ca iubirea.
Imaginile din Ucraina le aduc aminte celor două de țara lor, dar și de cei lăsați acasă. Tatăl Veronicăi este pe front și îi aude vocea doar atunci când este sunată. I se face dor de el și încearcă să-l sune, dar nu-i răspunde.
