Încă de la publicarea primului său roman premiat „Orașul și câinii” în 1963, Vargas Llosa le-a oferit cititorilor săi o mulțime de romane care au influențat literatura latino-americană. Este cunoscut și pentru incursiunea sa în politică, a candidat la președinția în Peru în 1990 și pentru analiza sa critică asupra problemelor actuale ale lumii.
La 84 de ani Mario Vargas Llosa este văzut ca un cosmopolit care este interesat de toate fenomenele care se petrec în întreaga lume și, în același timp, participă activ la ele.
Cu peste cinzeci de cărți publicate: romane, memorialistică, eseuri, dramaturgie și publicistică, Llosa a câștigat Premiul Cervantes în 1994 și Premiul Nobel pentru Literatura in 2010 . Comitetul suedez l-a recompensat pentru „cartografierea structurilor puterii și pentru imaginile energice ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individuale”.
O altă recunoaștere pe care a primit-o Vargas Llosa, când a împlinit 80 de ani, a fost introducerea sa în Bibliothèque de la Pléiade. Colecția de prestigiu a editorului francez Gallimard a dedicat o antologie scriitorului, care include opt romane publicate între 1963 și 2006. Llosa a primit titlul de doctor Honoris Causa din partea mai multor universități din lume, una dintre ele fiind Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj.
S-a născut la 28 martie 1936 în Arequipa, Peru. A studiat la Academia Militară Leoncio Prado din Lima, și-a continuat studiile în literatură și drept la Universitatea San Marco, iar la Universitatea Complutense din Madrid și-a susținut doctoratul în 1959.
A început să lucreze la 15 ani ca jurnalist, s-a lansat ca scriitor în anii ’60, iar în anul 1990 a candidat la președinție în Peru. A predat literatură la universități europene, iar din 2001 este profesor de literatură și cultură ibero-americană, la Universitatea Georgetown, Washington DC.
În memoriile sale, scriitorul dezvăluie că din copilărie lectura îi transforma visul în viaţă şi viaţa în vis.
,,Am învăţat să citesc la cinci ani, în clasa fratelui Justinian, la Colegiul La Salle, din Cochamba (Bolivia). E cel mai important lucru care mi s-a întâmplat în viaţă. După aproape şaptezeci de ani, îmi aduc aminte cum magia aceea, transpunerea cuvintelor din cărţi în imagini, mi-a îmbogăţit viaţa, spărgând barierele timpului şi spaţiului şi îngăduindu-mi să călătoresc cu căpitanul Nemo douăzeci de mii de leghe sub mări, să lupt alături de D’ Artagnan, Athos, Porthos şi Aramis împotriva intrigilor care o ameninţau pe regină în epoca vicleanului Richelieu ori să mă târăsc prin măruntaiele Parisului, preschimbat în Jean Valjean şi purtând trupul inert al lui Marius în spinare.
Lectura îmi transforma visul în viaţă şi viaţa în vis, punând la îndemâna omuleţului care eram universul literaturii. Mama mi-a povestit că primele lucruri pe care le-am scris au fost continuările poveştilor pe care le citeam, căci mă întristam că se terminau sau voiam să le schimb finalul. Şi poate că asta am făcut toată viaţa fără s-o ştiu: să prelungesc în timp – pe măsură ce creşteam, mă maturizam şi îmbătrâneam – poveştile care mi-au umplut copilăria cu bucurii şi aventuri.
Mi-ar fi plăcut ca mama să fie aici – ea care de obicei se emoţiona şi plângea citind poemele lui Amado Nervo şi Pablo Neruda – dar şi bunicul Pedro, cu nasul lui mare şi chelia lucioasă, care-mi lăuda versurile, şi unchiul Lucho, care m-a încurajat atât să mă dedic trup şi suflet scrisului, chiar dacă pe vremea aceea şi în locurile respective, literatura nu prea îşi răsplătea adoratorii. Toată viaţa am avut lângă mine asemenea oameni, care mă iubeau şi mă încurajau, molipsindu-mă cu încrederea lor atunci când aveam îndoieli. Graţie lor şi, fireşte, încăpăţânării mele şi dramului de noroc, mi-am putut dedica o bună parte din timp acestei pasiuni, acestui viciu şi miracol care e scrisul, creându-mi o viaţă paralelă în chip de refugiu contra vitregiilor, o viaţă care preschimbă naturalul în extraordinar şi extraordinarul în natural, risipind haosul, înfrumuseţând urâtul, eternizând clipa şi transformând moartea într-un spectacol trecător.
Nu era uşor să scrii istorii, să scrii poveşti. Preschimbându-se în cuvinte, proiectele păleau pe hârtie, iar ideile şi imaginile lâncezeau. Cum să le reînsufleţeşti? Din fericire, erau acolo maeştrii de la care puteai învăţa, urmându-le exemplul. Flaubert m-a învăţat că talentul înseamnă disciplină tenace şi răbdare îndelungată. Faulkner că forma – scrisul şi structura – e cea care îmbogăţeşte sau sărăceşte subiectul. Martorel, Cervantes, Dickens, Balzac, Tolstoi, Conrad, Thomas Mann, că lungimea şi ambiţia sunt la fel de importante într-un roman ca şi talentul stilistic şi strategia narativă. Sartre, că şi cuvintele înseamnă acţiuni şi că un roman, o piesă de teatru, un eseu ancorate în actualitate şi oferind cele mai bune opţiuni, pot schimba cursul istoriei. Camus şi Orwell că literatura lipsită de morală e inumană, iar Malraux că eroismul şi epopeea aparţin atât prezentului cât şi epocii argonauţilor, a Iliadei şi a Odiseei.
Dacă i-aş evoca în acest discurs pe toţi scriitorii cărora le datorez mai mult sau mai puţin, umbrele lor ne-ar adânci în întuneric. Sunt nenumăraţi. Pe lângă faptul că ei mi-au dezvăluit tainele iscusinţei de povestaş, mi-au îngăduit să explorez abisurile omeneşti: să-i admir omului faptele vitejeşti şi să mă cutremur de monstruozităţile lui. Ei mi-au fost prieteni îndatoritori, suflet al vocaţiei mele, iar în cărţile lor am descoperit că şi în cele mai cumplite împrejurări există speranţă şi merită să trăim, fie şi numai pentru faptul că altminteri nu am putea citi şi plăsmui poveşti. ”
Mario Vargas Llosa: In Love with Peru
În 1988, când s-a hotărât să candideze la președinția țării sale, Llosa a fost atras de „aventura, iluzia de a trăi o experiență de emoție și risc, de a scrie marele roman în viața reală”.
El susține totuși că a intrat în politică „împins din motive civice și morale: am crezut că trebuie făcut ceva pentru a păstra un sistem democratic fragil care se prăbușea din cauza terorismului, corupției, hiperinflației”.
Experiența tulburătoare a celor trei ani dedicați vieții politice a devenit subiectul cărții de memorialistică ,,Peștele în apă” care oferă prilejul introducerii în lumea fascinantă a amintirilor autorului. În capitole alternative sunt descrise, pe de o parte, copilăria și adolescența autorului, până în 1958, când pleacă din Peru pentru a se stabili în Europa, iar pe de alta, aventura sa politică de la începutul anilor 1990, când Vargas Llosa candidează la președinția țării sale natale.
Cititorii vor fi surprinși de asemănarea vieții politice din Peru cu situația politică din România post-revoluționară.
Ceea ce il susține și îl energizează în această perioadă dificilă a vieții sale este tot literatura.
Când a început viața politică, s-a hotărât că nu va înceta să citească și să scrie măcar câteva ore în fiecare zi. Nici măcar dacă va deveni președinte.
Nu a fost o decizie egoistă. A fost dictată de convingerea lui că ceea ce voia să facă în calitate de șef de stat, va face mai bine – cu mai multă voință, entuziasm și imaginație – dacă ar putea păstra intact un spațiu privat, personal, de idei, reflecții, vise și muncă intelectuală. Dar în cei trei ani de campanie Llosa a scris doar o serie de cuvinte cheie pentru o colecție de romane moderne și câteva discursuri, articole și mici eseuri despre politică.
,,Am citit Condiția umană a lui Malraux, Moby-Dick de Melville, Lumină de august a lui Faulkner și poveștile scurte ale lui Borges. Atât de puțină informație a fost implicată în runda mea zilnică de sarcini politice, încât eram dornic să citesc lucrări dificile de filozofie și gândire socială. Am început să studiez lucrările lui Karl Popper, a cărui societate deschisă și dușmanii ei, îmi veniseră în atenție în 1980. În fiecare zi, dimineața devreme, înainte de a ieși la alergarea zilnică, când abia se lumina de zi, am citit Popper.
Noaptea, înainte de a dormi, am citit poezie – întotdeauna clasicii epocii de aur spaniole și, de obicei, Góngora. Era o baie de purificare. M-am îndepărtat de argumente, comploturi, intrigi, invective și am fost întâmpinat de o lume perfectă, plină de armonie, locuită de nimfe și răufăcători, plină de referințe codate la ficțiuni grecești și romane, de muzică subtilă și arhitecturi imaginative.
Între prima și cea de-a doua rundă a alegerilor, nu am putut nici măcar să-mi fac lectură de dimineață, deși am încercat, să continui să-l studiez pe Popper. Am fost preocupat de campanie, de vestea crimelor și a tentativelor de omor aupra oamenilor care lucrau pentru campania mea – peste o sută de persoane care susțineau Movimiento Libertad, au fost asasinate într-o perioadă de două luni. A trebuit să renunț la lectura mea de dimineață. Dar nici o noapte, nici măcar noaptea alegerilor, nu a trecut fără să citesc un sonet al lui Góngora, sau o strofă a lui Polifemo, sau una dintre baladele sau rondelele sale și prin aceste versete, viața mea a devenit mai pură, chiar dacă doar pentru câteva minute. ”
El a fost încurajat de prietenii lui să intre în politică, după ce în 1987 a protestat împotriva planului președintelui Alan García de a naționaliza sistemul financiar peruan. De la un articol de presă s-a ajuns la o scrisoare deschisă și la o demonstrație pașnică care a atras 120.000 de oameni și care a devenit startul unei campanii prezidențiale de trei ani pentru coaliția Frontului Democrat. Imediat după lansarea campaniei Llosa primea în fiecare noapte amenințări cu moartea prin apeluri telefonice.
Llosa văzuse deja că viața politică din Peru nu avea legătură cu ideile, valorile și imaginația, cu viziunile pe termen lung, cu noțiunile unei societăți ideale, cu generozitatea, solidaritatea sau idealismul.
Scriitorul a realizat repede ca viața politică este alcătuită aproape exclusiv din manevre, intrigi, comploturi, pacturi, paranoia, trădări și calcule cinice.
Llosa a înțeles că dacă nu este capabil să simtă o atracție obsesivă, aproape fizică pentru putere, este aproape imposibil să fie un politician de succes.
Iar peruanii nu au votat în 1990 pentru idei, la alegeri.
Deși a condus sondajele, majoritatea sa inițială nu a fost suficientă pentru a asigura un mandat. În a doua rundă, în iunie 1990, Albero Fujimori, un canditat apărut din neant și susținut de guvernul care se afla la putere a reușit să câștige.
Dar Llosa a crezut și a sperat că semințele pe care le-a semănat în acești doi ani și jumătate de campanie vor continua să germineze și să producă în final acele fructe pe care le dorea pentru Peru: fructele modernității, dreptății, prosperității, păcii și libertății.
„Am aflat că lucrurile importante în politică nu sunt doar idei și valori, ci și manevre și intrigi sordide”, spune el. „Un război murdar se desfășoară întotdeauna – este doar mai deghizat în democrațiile avansate. A fost deprimant, nu pentru că am pierdut, ci din cauza modului în care o întreagă societate a putut fi manipulată atât de ușor … Am spus că Peru avea nevoie de reforme radicale și sacrificii sociale, iar la început a funcționat, dar apoi a venit războiul murdar, prezentând reformele mele ca fiind ceva care ar distruge locurile de muncă. A fost foarte eficient, în special pentru oamenii cei mai săraci ai societății.“
Previziunile lui Llosa despre țara sa s-au adeverit rând pe rând.
Toți cei cinci președinți, aleși de peruani din 1990 până în 2018, au fost implicați în mari scandaluri de corupție și au sfârșit cu toții în închisoare, condamnați pentru încălcarea drepturilor omului, corupție și spălare de bani.
A
