Vasile Ernu: Omul modern nu vrea să accepte că moartea face parte din viață

Admirat sau disprețuit, nelăsând niciodată o cale de mijloc, scriitorul Vasile Ernu răspunde pentru Tvr Craiova în stilul care l-a consacrat: onest, lucid, cu tâlc.

L.B: “Sălbaticii copii Dingo”. Noua ta carte, care ar trebui să apară în toamnă. Dau un an din viață pentru un scurt, scurt spoiler.

V.E: Acum lucrez la asta din greu: 12 ore pe zi. 40 de zile continuu. Sper mult să apară pînă în noiembrie.

Ascultînd muzică, mi-am amintit cumva de unde a început totul. Mi-am amintit copacul de rodii, cadoul făcut de tata, de fructul meu preferat, rodia.

Da, am uitat să vă spun că unul din fructele mele preferate este rodia: Punica granatum. Noi îi ziceam granata.
Cînd eram mic, erau foarte scumpe. Le vedeam în pieţele din oraşe, mă atrăgea culoarea lor. Pentru mine, erau nişte fructe foarte exotice. Nu creşteau la noi. Tata mi-a spus că ele cresc undeva în Asia.

Aşa, am flat de Uzbekistan. De Taşkent, Andijan, Samarkand, Buhara. Uzbekistan devenise în imaginarul meu a doua casă. Am citit, chiar printre primele cărţi, una care se numea Arbi, viaţa unui copil uzbec. Am citit-o de nenumărate ori.

Rodiile în pieţele din oraşele URSS-ului erau vîndute de armeni sau de popoarele din Asia Centrală. Caucazul însă domina pieţele. Cînd călătoream cu tata, el mă învăţa să-i deosebesc: cine-i tătar, cine-i tadjuk, udmurt, uzbec, cazah, gruzin, armean sau azer. Tata era foarte atent la aceste detalii. Pe cei din zona europeană, i-am învăţat foarte repede. Pe cei din zona asiatică, ceva mai greu.

Rodiile m-au ajutat să învăţ să-i deosebesc. Ele m-au ajutat enorm să pricep diferenţele dintre Asia Centrală şi Caucaz şi să înţeleg că cei care cresc şi cei care vînd ceea ce cresc alţii sunt lucruri total diferite.

Atunci, a început să mă intereseze Orientul care este, cum spune folclorul, „o chestiune subtilă”. Am învăţat chiar un cîntec uzbec: Shakhrisabz. Iar, mai tîrziu, Ceaihana. Ce este o ceaihana este o poveste separată.

Cînd tata a mers în Uzbekistan la Termez să-l viziteze pe fratele meu, care îşi făcea armata în Afganistan, undeva pe lîngă Kandahar, m-a întrebat ce să-mi aducă. Am spus fără pic de îndoială: un copac de rodii, un rodiu. Vreau să am copacul meu de rodii.

Tata s-a întors din Uzbekistan cu un mic vlăstar de rodiu.

L-am pus în grădină, a prins şi a crescut. Copacul a devenit un soi de tufă, arbust: frunze subţiri. Vara creştea frumos, dar iarna din Bugeac nu-i amintea deloc de Asia lui de baştină. Bugeacul nu e Asia chiar dacă aminteşte uneori de ea.

Ca să reziste iarna, noi îl acopeream cu grămezi de stuf, cu rămăşiţele de porumb, cu „clejani”. Construiam în jurul lui adevărate „cojoace” ca el să reziste şi să nu îngheţe iarna. Iernile din Bugeac pot fi nemiloase, mai ales cu cei care nu o cunosc şi nu sunt din partea locului.

Iarna, o ducea greu. Dar a rezistat stoic pînă a făcut primele rodii: am cules cu mîndrie acele rodii şi am dus prietenilor să le arăt cum se mănîncă.

Pentru copiii obişnuţi cu mere şi struguri, rodiile au făcut senzaţie. Tricourile noastre albe au luat culoarea rodiilor. E greu să mănînci rodii fără să te stropeşti cu sucul lor ademenitor.

Cînd am început să tatonez plecarea de acasă, între copilărie şi adolescență, mă tot gîndeam la el. Mi-ar fi părut rău să părăsesc copacul meu. Era deja şi el adolescent. Rezistase cîteva ierni dure.

În ultima iarnă în care am trăit acasă, cu părinţii, copacul s-a uscat: nu-şi mai avea rostul să facă rodii probabil. Am suferit mult: am simţit că l-am trădat, că el a înţeles asta, a înțeles că-l voi părăsi şi a refuzat să mai trăiască fără dragostea şi grija mea. Chiar am suferit. Dar am priceput ceva. Ceva greu de definit.

Mi-am amintit povestea asta în timp ce priveam pe geam spre lunca Prutului, în timp ce ascultam muzică şi mă îndepărtam de casă.

Am priceput cît de important a fost acel cadou. Am primit multe cadouri în viaţă, dar nimic nu se va putea compara cu acesta. Avea şi are o valoare inestimabilă pentru că m-a învăţat enorm de multe lucruri.

Tufa de rodii a fost unul dintre cele mai frumoase cadouri primite de la tata. Şi, cu siguranţă, cel mai „educativ”: am învăţat nu doar cum se creşte o tufă de rodii, cum se mănîncă o rodie, ci prin el, am ajuns la o lume veche, complicată şi fascinantă, diferită de lumea în care trăiam eu. Rodia m-a învăţat să fiu curios. Sau cadoul lui tata?

Dar am mai învăţat ceva esenţial: că în viaţă poţi fi prieten chiar şi cu plantele. Mai ales cu ele. Şi că mor dacă nu sunt iubite şi îngrijite. Ca şi relaţiile dintre oameni.

Meditam la acest cadou şi la rodia viu colorată. Priveam pe geam cum totul se mişcă în jurul meu. Aveam un sentiment straniu de tristeţe. Aş fi vrut să plîng. Nu înţelegeam de ce plec, nu înţelegeam ce mi se întîmplă: cu mine, cu sentimentele mele, cu viaţa şi corpul meu. Simţeam că singurul loc în care mă simţeam ceva mai bine era pe drum: aş fi putut petrece în acel autobuz o veşnicie. Aş fi mers aşa trist şi melancolic ore, zile şi ani în şir. Privind, gîndindu-mă la ce văd, la ce iubesc, la ce doresc. Dar nu ştiam bine nici ce iubesc, nici ce vreau, nici ce simt. Căutam ceva disperat, dar nu ştiam ce caut. Eram confuz şi melancolic.

Mă îndepărtam de casă pentru totdeauna fără să ştiu încotro şi de ce şi în căşti îmi cînta Viktor Ţoi – Copacul (traducere Igor Guzun ).

Eu știu – copacul meu nu va trăi nici șapte zile.
Eu știu – în acest oraș copacul meu e sortit pieirii.
Toate celelalte lucruri deja m-au plictisit.
Sunt alături de dânsul mereu.
Îmi pare că acest copac casă mi-a devenit.
Îmi pare că acesta este prietenul meu.

Eu am sădit un copac.
Eu am sădit un copac.

Eu știu – copacul meu va fi rupt poate de un elev mâine.
Eu știu – copacul meu mă va părăsi printre suspine.
Dar cât sunt în viață, nu-l voi abandona.
Suntem alături când mi-e bine sau când mi-e greu.
Îmi pare că acest copac este lumea mea.
Îmi pare că este fiul meu.

Eu am sădit un copac.
Eu am sădit un copac.

 

L.B: Pe de altă parte, “Născut în URSS”, cartea cu care ai debutat, va fi tradusă și în japoneză. Japoneză! Spune-ne întreaga poveste.

V.E: Am primit un email straniu. Îmi apăreau nişte litere pe care nu le cunoşteam – semne necunoscute. Am aruncat la gunoi, fireşte. Am mai primit o dată, am aruncat. Pînă am fost anunţat de cineva pe care-l cunoşteam: vezi că o editură japoneză îţi tot scrie şi nu răspunzi. Am rămas plăcut surprins. Nu cred că mulţi români sunt traduşi în japoneză. Mă bucur. Acum lucrez, primesc întrebari multe legate de nuanţe de traducere. Traducătoarea ştie şi română, şi rusă. Sunt un norocos.

 

L.B: În câte limbi a fost tradusă până în prezent “Născut în URSS”?

V.E: Cu cele care urmează să apară, cred că sunt deja nouă. Şi tot mai vin oferte. E straniu cumva pentru mine: credeam că povestea asta nu prea interesează decît estul, dar se pare că nu. Ce interes au italienii, spaniolii şi japonezii? Asta e încurajator.

 

L.B: Coronavirusul. Lăsând la o parte virusul, crezi că frica excesivă de moarte urâțește omul modern, îl ridiculizează?

Frica are multe resorturi necunoscute. E ca un soi de a umbla printr-un spaţiu necunoscut în întuneric. Trebuie să te obişnuieşti cu locul, să-l cunoşti altfel, prin pipăit, prin miros, prin alte simţuri decît cele cu care te orientezi de obicei în spațiu.

Cert este că omul modern are o perspectivă asupra morţii foarte diferită: nu vrea să accepte că moartea face parte din viaţă, e o parte componentă a vieţii. Cu moartea, trebuie să te împaci cu mult înainte de a veni. Fuga de moarte e ruşinoasă şi cumva inumană. Doar privită dinspre moarte, viaţa are o noimă şi un sens. Ea trebuie asumată cît mai timpuriu. Aşa devenim oameni: prin asumarea morţii.

 

L.B: Scriai chiar ieri pe facebook că, citez:

“Literatura rusă – de la Gogol trecînd prin Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Nabokov, Gorki, Platonov şi Bulgakov – are un singur duşman declarat. Se trage cu toate tunurile în el: ni se explică şi povesteşte genial despre acest mare pericol. El este întruchiparea răului fundamental. E cel care aduce iadul în societate prin ipocrizia şi falsitatea sa. Un iad plăcut, frumuşel, drăgălaș, comod, moral.

Literatura rusă iartă tot: criminal/ă, prostituat/ă şi toţi decăzuţii lumii. Oamenii căzuţi în cele mai mari păcate şi greşeli sunt priviţi cu multă îngăduinţă şi cu multă speranţă. Unii chiar sunt eroizaţi pentru că aduc lumii un nou suflu: căderea umană este cea mai mare şansă a zborului. Doar unul care a văzut iadul poate aduce speranţa, doar un mare păcătos poate salva lumea asta. Unul care a suferit poate aduce autenticitatea. De aceea crimele nu sperie.

O categorie nu este iertată şi nu este acceptată de nimeni. De nici un scriitor important rus (şi universal – e plină literatura franceză, engleză şi americană de acest subiect –  dar rămîn la ce ştiu mai bine).

Ai impresia că marea literatură rusă este scrisă cu un singur scop: să ne ameninţe de acest imens pericol.

Acest pericol este lumea şi etica micii burghezii. Cînd această etică şi stil de viaţă înving totul s-a terminat. Iadul şi apocalipsa devin ultimele şanse de scăpare de lumea mic burgheză – meşianstvo”.

Trăim în vremurile astea “un iad plăcut, frumuşel, drăgălaș, comod, moral”?

 

V.E: Da, nu prea am ce adăuga: trăim într-o cultură în care această etică a micii burgezii a învins, este visul la care speră tot omul. Este exact ceea ce şi creştinismul condamnă, de altfel: nu rece, nu fierbinte, ci cald. Omul mărunt, căldişor. Nici Dumnezeau, dacă el chiar există, nu suportă această morală şi tipologie: “îl voi vărsa din gură”, spun cărţile acelea religioase. Literatura o spune mai tranşant. E o temă foarte prezentă în toată literatura semnificativă, indiferent de limbă.

L.B: Dar să ne întoarcem puțin și în cealaltă vreme, a comunismului. De ce nu a înțeles comunismul natura religioasă a muncitorilor și a țăranilor?

V.E: Pentru comunismul primar, comunismul real, nu cel din poveste, religia era o formă instituţională concurentă. Şi o formă de proiecţie a viitorului concurentă. Cum, de altfel, şi pentru capitalism este. Acest tip de concurenţă nu o accepta Partidul, aşa cum nu o acceptă nici Banca. Ambele i-au declarat război în diversele ei forme.

Dar teza mea este destul de simplă, o dezvolt în Sectanţii: comunismul, prin forma lui directă, represivă, a întărit creştinismul. Nu e acceptabilă represiunea, fireşte. Dar acesta a fost fenomenul. Nu întîmplător, în estul comunist, creştinismul s-a păstrat atît de masiv. Capitalismul a dizolvat mult mai pervers creştinismul.

Eu încerc să înţeleg aceste fenomene. Şi să le povestesc pe cît pot.

 

L.B: Exercițiu de imaginație: dacă ar dispărea mâine Rusia sau ar deveni, prin absurd, al 51-lea stat american, ce s-ar întâmpla cu rusofobia românilor?

V.E: Uite, la asta nu m-am gîndit. Cert este că “duşmanul imaginar”, deseori cu o istorie reală în spate, justificată, nu dispare odată cu dispariţia “obiectului urît”. Şi evreii au dispărut de la noi, dar antisemitismul este încă prezent.

 

L.B: “În casa bunicilor, era un ceas cu cuc. La fiecare oră exactă, cucul cînta cu-cu cu un număr exact, conform orei pe care o anunța.      

Ca să meargă exact, era nevoie ca zilnic să fie tras acel lanţ care „încărca” arcul pentru a arăta ora exactă.                                           

Dacă nu era tras acel „lanţ” – un soi de sfoară cu două ghinde în capăt, cucul îşi întîrzia cîntatul. Şi se oprea. Bunicul verifica zilnic, atunci cînd suna „ora exactă” pe radioul public pic-pic-pic, dacă cucul cîntă sincron cu ora exactă. Orice întîrziere de cîteva secunde îl deranja. Pentru el, haosul şi decăderea lumii începeau cu acele căteva secunde de nesincronizate.                              

“Secta” lui era poreclită: Stundişti. Adică de la „Stunde” ceea ce înseamnă oră, în sensul de exact. Într-un loc în care timpul şi spaţiul sunt nemăsurate, unde totul curgea fără limite, ei începuseră să împartă viaţa şi timpul după nişte ritmuri nemaipomenit de exacte.              

Cînd am împlinit 13 ani, vîrsta la care el credea că ne maturizăm şi noi, copiii, am primit un ceas de mînă – Raketa. Ca să meargă exact, trebuia să-l „zavodesk” zi de zi – să rotesc acel buton mic pentru „încărcare”. Sincronizarea cu timpul şi cu tine însuți începea prin aceste ritualuri zilnice, repetitive,  exacte. Nu le făceai  – totul se desincroniza. Veneau haosul şi dezordinea.                     

Cînd ceasurile o luau razna din cauza neatenției și nepăsării noastre cu aceste mici ritualuri şi mecanisme de sincronizare a timpului, bunelul avea un soi de predică scurtă.              

Numai buruiana crește singură. În rest, totul trebuie săpat, semănat, udat, plivit la timp ca să capete viaţă. Nu faci asta – ai doar buruiană!”   

Dar care este secretul? De unde știm că am fost neatenți și nu ne mai sincronizăm cu “timpul bun, adevărat”?

V.E: Îmi place să scriu pe Facebook acest gen de poveşti cu tîlc. Un soi de parabole. Facebook-ul ne vrea isterici, grăbiţi, cu fraze scurte, de actualitate. Eu, de ceva timp, încerc să fac din facebook un soi de Jurnal. Aşa a apărut jurnalul meu – Jurnal la sfîrşitul lumii, o carte la care eu ţin mult.

În această poveste, ideea e cumva legată de anumite ritualuri care te fac să “domesticeşti” timpul, să-l apropriezi, să-l respecţi, să-l urmezi. Ca să fii conştient de el. Să te înveţi să-l trăieşti. Să înveţi să înţelegi că eşti parte a timpului. Că tu şi viața ta sunteți trecători. Ceasul e un instrument care te poate ajuta. Dar ai nevoie de un bunic care să te înveţe.

 

L.B: Political corretness. Ce înseamnă? Ce ar trebui să însemne?

La noi, e total abuzat acest termen. El însă are o istorie aplicată reală, într-un spaţiu cu o istorie complicată. Dar, în esenţă, spune: ceea ce nu-ți place, altuia nu-i face. Respectă-l pe celălalt. Foloseşte limba celuilalt, înţelege-l pe celălalt.

 

O să te rog să schimbăm registrul și să anulăm – o oroare, știu – scriitorul și omul de stânga Vasile Ernu, și să-mi răspunzi cu un singur cuvânt la următoarele întrebări:

L.B: Acasă pentru Vasile?

Mama.

L.B: Ce înseamnă să scrii o trilogie?

Muncă.

L.B: Descrie-mi literatura rusă.

Fascinantă

L.B: Unde există Dumnezeu?

În om.

L.B: Școala românească în prezent?

Descompusă.

L.B: Cum arată sărăcia, acum, în România?

Dezolant.

L.B. Există istorie obiectivă?

Niciodată.

L.B: Ce ne lipsește nouă, românilor, cel mai tare?

Împăcarea-cu-noi-înşine.

L.B: Ce detestă Vasile Ernu cel mai mult?

Falsitatea.

L.B: Dar de iubit?

Copilul, în primul rind. E o minune să poţi creşte un om şi o responsabilitate imensă. Iubesc şi mă tem să nu greşesc prea mult. În rest, am o slăbiciune pentru simplitate

 

“Se pare că eschimoșii se confruntă cu o mare problemă. Odată cu încălzirea globală, care acolo spre Polul Nord cste resimțită mult mai puternic, eschimoșii au început să aibă probleme de ordin lingvistic și conceptual. Pe zi ce trece, an de an, odată cu acest proces de încălzire încep să apară noi forme de viață: diverse plante, animale și multe alte fenomene naturale cu care pînă acum acest popor nu s-a mai întâlnit. Pentru eschimoși, cle nu existau. Iar odată ce ele nu existau, toate aceste lucruri și ființe nu aveau nume. Pentru prima dată, acest popor nu poate descrie ce vede în natura care-l inconjoară. Vînătorul merge la vînat și nu poate povesti cînd ajunge acasă ce a prins sau ce a încercat să vîneze, iar culegătorul de tot soiul de fructe sălbatice și ierburi nu poate spune ce a adus acasă. Unul din liderii comunității povestește: ,,în anumite părți ale zonelor locuite de poporul nostru, noi avem animale precum cerbul nordic, pentru care avem peste 1200 de cuvinte și pe care le folosim în funcție de vîrstă, gen, culoare, coarne etc. Ei bine, insă pentru elan, care nu a existat niciodată în părțile noastre, noi avem un singur cuvint ELG’ Noi am crezut întotdeauna că acest elg/elan este o ființă mititică și iată că acum el a luat ființă și se plimbă prin pădurile noastre”.

Mie mi se pare că acest fenomen este o ilustrare perfectă a ceea ce se întâmplă cu intelectualitatea și mai ales cu mass-media noastră mainstream în postcomunism. În jurul nostru, de 25 de ani, se tot intimplă un soi de ,,încălzire globală” politică, apar fenomene noi, ,,animale și plante” politice noi și elita noastră, pentru că nu dispune de concepte si cuvinte, pentru că nu e capabilă să producă un anumit tip de cunoastere, reflecție și explicare, apelează la ceea ce cunoaste deja, apelează la ,,cateheza și ritualul” politice pe care le știe bine și rosteste ca pe o mantra doar acest mistic ,,ELG”. (Jurnal la sfârșitul lumii)

Etichete: , , , , , ,


Loredana Berneanu

A absolvit Facultatea de Litere din Craiova şi, după 13 ani de presă scrisă, a făcut în 2019 trecerea spre televiziune. Pentru că este incurabil sedusă […]


Emisiuni Recente


Articole similare


Cultart – 16.06.2024

Realizator Mirela Giodea Jurnalist Loredana Berneanu EVENIMENT . Festivalul internațional de literatură, Literatura în stradă, FILSTREET, desfășurat la Pitești, a ajuns anul acesta la cea de-a […]

Educație 9 – 22.04.2024

Psihoterapeutul Irina Gruia ne vorbește astăzi despre terapia prin sunete, despre Puja Gong și despre cum vibrațiile contribuie la amplificarea concentrării și creativității și la relaxare. […]

Educație 9- 15.04.2024

Ateliere gratuite de teatru, muzică, arte vizuale, scriere creativă și storytelling, la Școala de Artă de la Pitești. De 8 ani în sprijinul copiilor, Fundația Culturală […]

Educatie9 – 08.04.2024

Primul hub terapeutic din Oltenia a fost inaugurat la Valea Merilor, un loc desăvârşit prin frumuseţea lui şi în care o mână de oameni a pus […]