Dacă dăm la o parte avansul tehnologic, telefoanele inteligente, platformele de socializare, supermarketurile, ofertele on-line de tot felul etc, rămânem noi, cei din mediul urban, într-un mare impas în ceea ce privește programul din jurul unei mari sărbători creștine precum cea a Pastelui. Pe vremuri, pentru toată lumea, de la vlădică până la opincă, pregătirile pentru Paști luau startul efectiv, cu începutul Postului Mare. Începea marea așteptare și zorul, curățenia, îndepărtarea răului dintre familii și comunități creștine. Era o perioadă a evlaviei și a purificarii, care se încheia la curțile boierești cu fast și solemnitate.
Haideți să vedem mărturiile secretarului Anton Maria del Chiaro despre Curtea lui Constantin Brâncoveanu, care a tăit pe meleagurile noastre timp de câţiva ani, la începutul secolului al XVIII-lea, fiind în serviciul a trei domnitori români.
“Evreu având numele de botez David, născut la Florenţa în 1669, a trecut mai târziu la catolicism, naşul său fiind un bogat şi influent gentilom florentin: Leone Battista del Chiaro, de la care „a împrumutat” şi numele. A studiat ştiinţele umaniste şi limba latină, apoi a frecventat cursurile de anatomie şi de medicină. Ajuns la Bucureşti la începutul lunii mai 1710, la Curtea domnitorului Constantin Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro a devenit secretar al acestuia, fiind şi profesor de latină şi italiană pentru doi dintre fiii lui Brâncoveanu. Dată fiind apropierea sa de Curte, del Chiaro oferă o foarte interesantă descriere a ospăţului oferit de domnitor, cu ocazia sărbătorilor de Paşte, marilor săi dregători, ospăţ imitat de Doamnă, care-şi avea şi ea invitate jupâniţele, adică soţiile dregătorilor invitaţi de domnitor.
La începutul ospăţului domnesc, se închina pentru Dumnezeu, pentru sultan, pentru domnitor, iar patriarhul închina în sănătatea boierilor. Vinul era adus din belşug la masă, turnat fără încetare în pahare; atât vin autohton, după cum ne informează del Chiaro, dar şi vin făcut în Apus. Florentinul laudă şi bucatele aduse la masă, deosebit de bogate şi variate, unele dintre ele după moda nemţească.
Este amintit şi vechiul obicei ca la petrecerile domneşti să nu se ridice farfuriile de la masă; astfel încât atunci când se schimbau felurile de mâncare, ele erau aşezate una peste alta, ajungându-se la situaţia în care maldărul de vase din faţa fiecăruia să împiedice privirile a se mai întâlni, chiar dacă mesenii se ridicau în picioare cu prilejul închinărilor. Del Chiaro face însă o precizare importantă: la curtea lui Brâncoveanu, obiceiul fusese abandonat.
Secretarul aminteşte şi darurile foarte scumpe oferite de domnitor boierilor şi slujbaşilor săi. Străinilor aflaţi în slujba domnitorului, cum era şi cazul lui del Chiaro, li se dădeau câţiva coţi de postav şi de atlas pentru îmbrăcăminte şi o sumă de bani care varia între 25 şi 60 de reali (galbeni). În timpul domniei lui Ştefan Cantacuzino, chiar acesta cu mâna lui împărţea darurile cu 10-12 zile înainte, pentru ca fiecare să poată să-şi facă la timp, pentru Paşte, haine noi.
În plus, Doamna trimitea profesorilor fiilor ei câte o cămaşă de noapte lungă, cusută cu flori albe de mătase, o pereche de nădragi cu un brâu frumos împodobit cu flori sau arabescuri în diferite culori, dar şi o basma de modă turcească lucrată cu flori de aur ori mătase. Soţia domnitorului Brâncoveanu, Doamna Maria, obişnuia să pună în basma aur, mai mult ori mai puţin, în funcţie de cât de merituoasă era persoana respectivă.
În afară de darurile primite de la familia domnitoare, secretarii care mergeau pe la soţiile marilor boieri pentru a le face urări primeau şi de aici câte o basma, dar şi două ouă încondeiate cu mare măiestrie”.
Cum se sărbătorea Paștele la Curțile domnitorilor romani-Historia.
Locuitorii din comuna mehedințeană, Ilovița, practică un obicei străvechi, unic în România: a doua zi de Paște merg la cimitir cu lăutari, ouă roșii, cozonaci, friptură și petrec Paștele lângă morminte, având credință că sufletele celor plecați se bucură de pomenirea din cimitir.
Joimarul, adică Joia Mare, încă o zi cu semnificatii în tradiția populară. E ziua când se vopsesc ouăle de Paști și care e sub tutela unui personaj mitologic justițiar.
“Joimărița este o ființă imaginară cu înfățișare de femeie respingătoare și înfiorătoare, cu capul uriaș, părul lung și despletit, dinții lați și gura căscată. Este soră bună cu Muma Pădurii, din mitologia românească, dar opusul acesteia.
Joimărița sau Joimărica a fost la origini o zeitate a morții care supraveghea focurile din Joia Mare, aprinse pentru cinstirea strămoșilor, dar treptat a devenit un personaj justițiar, ce luptă împotriva lenei. Este patroana torsului și a țesutului, care supraveghează hărnicia oamenilor.
“Joimărița nu face niciun rău pe lume, dar e lăsată de Dumnezeu ca o dată în an, și anume în Joia Mare, să facă o revizuire strașnică printre nevestele tinere și mai ales printre fetele mari și să le întrebe ce au făcut ele peste iarnă? Tors-au fuiorul tot? Țesut-au pânza, și cu câlții și cu feștila ce-au făcut? Joimărița pleca dis-de-dimineață prin sate cu câte un hârb plin de jar în mână, ca acolo unde va afla fete și neveste leneșe să le arză unghiile și degetele. Ele, când știu că are să le cerceteze Joimărița, dacă pânza nu-i țesută, pun la fereastră un crâmpei de pânză din anul trecut, iar câlților și feștilei le dau foc, ca să nu aibă de ce să se lege Joimărița când le va cerceta munca lor. Dar Joimărița miroase bine și știe ce au făcut ele, așa că începe a cânta prin curte Joimărița Și Ziua „Poveștilor Încheiate”. Iulia Gorneanu.
“În unele sate așezate în apropierea Oltului exista obiceiul ca în dimineața zilei de Joimari, înainte de răsăritul soarelui, grupuri de fete să meargă pe malul Oltului, unde alegeau locuri pe care le marcau cu crenguțe de salcie și flori, lângă care înfigeau lumânări aprinse. Fiecare fată lua apoi apă cu găleata din Olt, se închina și spunea: ‘Să-i fie lui…(numele unei persoane decedate din familie)’, apoi răsturna apa din găleată la baza ramurii de salcie. Se vărsa câte o găleată cu apă pentru fiecare mort. Pentru practicarea obiceiului erau alese doar fete caste, pentru ca apa vărsată de ele să fie primită de morți”.
“În sudul județului Olt, se crede că gospodinele leneșe vor fi pedepsite de Joimărițe, niște femei rele care vor pârli părul și mâinile leneșelor, iar pentru a le alunga din gospodării, se aprind focuri din tulpini uscate de boz.
Tot în satele din sudul județului Olt se practica de Joimari un obicei numit “Câțăl-mâța”. Astfel, cete de trei-patru copii cu vârsta de până la 10 ani însoțiți de un bărbat plecau la colindat cu un coș în mână, din ușă în ușă, cântând un cântec tradițional :’Câțâ Mâțâ tors-ai câlții, două ouă încondeiate la Marița pe perete’. Obiceiul face referire la toarcerea câlților de lână și la hărnicia fetelor. În schimbul cântatului, copiii primeau câte un ou roșu”, etnologul Claudia Balaș, Muzeul Judetean Olt.
