Nu este leneș, nu este sfidător și nu o face intenționat. Este drama copiilor dislexici, a căror tulburare de învățare este confundată de părinți și profesori cu nepăsarea. Pentru aproape 10 la sută dintre copiii din România, dislexia nu este doar un diagnostic medical ascuns de frica stigmatizării. Este o bătălie zilnică, mută, în care literele își schimbă locul, formele și sensul sub propriile priviri.
Este mărturia unei mame, care a depistat la timp că băiatul ei, care acum are 17 ani și face sport de performanță, este dislexic. Însă, pentru mii de alți copii din România, parcursul școlar este o luptă cu literele care dansează pe pagină, dar și cu un sistem de învățământ care îi etichetat prea ușor.
Iar pe termen lung se formează o imagine de sine negativă, susțin specialiștii. Și tot ei spun că recuperarea unui copil dislexic depinde direct de timpul pierdut. Cu cât este diagnosticul este pus mai devreme, cu atât creierul se adaptează mai ușor.
Pentru ca acești copii să nu mai fie obligați să se ascundă de frica judecății colegilor, instituțiile de învățământ oferă, cel puțin pe hârtie, o plasă de siguranță.
Specialiștii susțin că dislexia poate fi chiar un motor al creativității dacă este înțeleasă la timp. Cu terapia potrivită și cu o familie care oferă sprijin, nu pedepse, un copil care astăzi se luptă cu literele poate deveni un adult de succes.
